cipris.ro

Pentru cei care au deschis seletele mai târziu, SIV (”Simulation d’Incident en Vol”) , tradus din franceză înseamnă aproximativ: inducerea intenţionată a incidentelor în zborul cu parapanta precum şi gestionarea lor corespunzătoare. Pe scurt, cursantul este asistat prin radio de la sol de către un instructor în timp ce îşi execută manevrele deasupra unei ape (preferabil stătătoare).

De mult planificasem să iau parte la un astfel de curs însă din diverse motive nu am reuşit decât anul acesta. Am căutat mai multe oferte pe internet și pănă la urmă m-am oprit la cursul organizat de Sky Club Austria. Era cât pe ce să merg singur însă până la urma mi s-a alăturat Norbert Simon din Cluj.
Am mers cam 12 ore din Cluj pînă în orăşelul Obertraun de pe malul lacului Hallstatt. A doua zi de dimineață la ora 8 începea cursul.

Prima zi (joi) vremea a fost ploioasă aşa că nu am efectuat nici un zbor ci exclusiv teorie. Walter (instructorul principal) vorbeşte o englezo-germană amuzantă însă se înţelege destul de clar ce vrea să zică. Când chestiunile devin mai complexe, intervine Steffen (instructorul secund) care vorbeşte foarte bine engleza. În preambulul cursului Walter ne cere să scriem aşteptările noastre vizavi de curs iar mai apoi fricile noastre. Scriu că mă interesează în primul rând să învăț tehnici de coborâre rapidă iar mai apoi gestiunea corectă a incidentelor. Cât despre frici.. sunt multe. Dintre cele mai puternice: să nu fiu supt de nor şi să nu pot coborâ, să nu fac vreo tâmpenie şi să cad în voalură, să nu mă trezesc mahmur dimineaţa lângă o negresă de 140 de kile. Walter mă asigură că toate obiectivele înșirate de mine pot fi atinse la curs. De asemenea pentru spaimele mele există leacuri testate, mai puţin pentru chestiunea cu negresa care îl bântuie şi pe el de multă vreme şi nu a găsit soluție.

Cât timp plouă discutăm în sala de curs şi analizăm filme iar când ploaia ia câte o pauză ieşim şi exersăm manevrele în cele două simulatoare de parapantă pregătite afară.

A doua zi (vineri) vremea este bună. Aşa că efectuăm două zboruri. Decolam de pe vârful Krippenstein și după aproximativ 8 minute ieşim deasupra lacului cu aproximativ 1000 de metri diferenţă de nivel. Avem veste de salvare care se umflă la contactul cu apa şi de asemenea o barcă ne aşteaptă să ne recupereze în eventualitatea unei căderi în apă. În cele 8 minute admir peisajul incredibil pe care îl oferă Alpii şi ascult în cască instrucţiunile de la sol.
Primul zbor merge destul de bine. Bag asimetrice (cu şi fără accelerator), front-stall-uri, b-stall. Apoi spirală. Aici am probleme. Ameţesc. Imediat ce planeta începe să se învârtă vertiginos şi aerul să şuiere trebuie să ies din spirală. Deşi Walter mă îndeamnă să mai ţin 1-2 spire prefer să ies. Încă am în minte un scurt moment de black-out pe care l-am experimentat cu mulţi ani în urmă şi care din fericire s-a terminat cu bine.
Apoi dau urechi mari. Da’ mari! Din 3 A-uri trag 2 şi rămân cu un bord de atac minuscul. Nu am mai dat niciodată aşa urechi.

Urmează zborul 2. Ne-a mai venit inima la loc la majoritatea cursanţilor. Am văzut ca dracul nu e atât de negru şi manevrele pe care le-am făcut nu sunt chiar aşa de înspăimântătoare. Unii aleg să facă full-stall deja. În timp ce ne așteptam rândul la decolare, în cască auzim la un moment dat “.. rettung ..aus.. rettung..”. Hopa! Unul din cursanţi a aruncat parașuta.
Decid că încă nu vreau sa fac full-stall și decolez. Zborul decurge aproape identic cu primul. Încerc iar spirala. Îmi e clar că toleranţa la G-uri nu se obţine peste noapte ci trebuie antrenată în timp.
Aterizez şi urmăresc evoluţia lui Norbert. La un moment dat face un full-stall. Arată destul de nasol văzut de jos. Mă cam trec fiorii. Mai face încă unul care arată ceva mai bine.

Vineri seara analizăm zborurile zilei. Văd cu ocazia asta şi primul full-stall al lui Norbert filmat de pe casca lui. Haos total. Mâini, picioare, suspante.. nu mai ştiai ce e acolo.. un twist frumos la ieşire, rotire şi revenire. Prin curtea pensiunii unde avem sala de curs e întins echipamentul colegului care a scos paraşuta şi a ajuns în apă. Vizionăm filmarea respectivă şi ne crucim de ce vedem. Urma să efectueze un front-stall cu speed-ul călcat la maxim. Walter îi reaminteşte prin radio procedura, cursantul calcă speed-ul urmând să tragă complet A-urile şi să le elibereze. Însă spre stupoarea generală trage comenzile la maxim, aripa se angajează iar el eliberează comenzile. Urmarea: aripa plonjează în faţă iar cursantul pică în voalură. Urmează căderea destul de lungă fiindcă era destul de sus. Cursantul e parţial înfăşurat în voalură şi atârnă sub un colţ de aripă care a rămas deschis. Încearcă cu disperare să scoată paraşuta însă nu reuşeşte fiindcă e încîlceala mare acolo. În configuraţia asta dă de lac. Surprinzător, nu păţeşte absolut nimic. Singurele urme ale incidentului sunt voalura ruptă niţel precum şi o dunga roşie pe gâtul cursantului de la vesta de salvare.
A doua zi (sâmbătă) urmează să ne întâlnim de dimineaţă pentru că după masa prognoza meteo nu e buna şi trebuie să ne mişcăm bine în zori ca să mai prindem un zbor.
A fost o zi lungă şi plină de evenimente. Îmi vîjîie capul şi abia adorm. Dorm foarte agitat.. visez.. sunt când în full-stall… când în spirală.. aud voci care îmi dau indicaţii contradictorii ba în engleză ba în germană.. cad spre lac şi lacul se transformă într-o negresă de 140 de kile..

Sâmbătă dimineaţa înainte de a ne îmbarcă în telecabină îi spun lui Walter cu jumate de glas că azi vreau sa fac şi eu full-stall. Dar aş vrea în prealabil să trag câteva b-stall-uri fiindcă mie mi se pare că respectiva manevră mă pregătește de full-stall. “Kein problem” mă asigură Walter. După care îmi spune un lucru care îmi răsună şi acum în minte: nu poţi să îţi controlezi aripa dacă nu te controlezi în primul rând pe tine. Când îţi vei putea controla poziţia şi reacţiile abia atunci poţi să spui că deţii controlul şi îţi vei putea controla şi aripa.
Meditez la vorbele astea în timp ce telecabina mă urcă spre decolare. Îmi vine în minte leitmotivul filmelor cu karate pe care le urmăream când eram mic. Vine karatistul-lup-tânăr-plin-de-energie la maestrul-chinez-mic-pensionar ca să îi facă un curs ultrarapid de cafteală eficientă să poată ieşi cât mai repede pe bulevard să le rupă fâşul la ninjalăi. Și spre stupoarea lui guru îl pune să cureţe cartofi o lună ca să câştige echilibru interior.

Decolez şi mă îndrept spre lac. Calmul ăla şi echilibrul parcă ezită să se pogoare asupra mea. Dau două asimetrice de control după care aştept să mă pună Walter la nişte b-stall-uri pregătitoare. Însă spre surprinderea mea comandă direct un full-stall. Așa că îmi strâng picioarele sub seletă, mâinile pe lângă corp şi încep uşor să trag comenzile. Mă concentrez mai mult asupra mea decât asupra aripii. Trebuie să îmi păstrez poziţia chiar şi când aripa se va angaja. Pe măsură ce trag comenzile se face tot mai linişte. Când îmi dă Walter semnalul trag la maxim comanda dreaptă. Aripa alunecă uşor în negativă pe dreapta. Imediat bag şi comanda stângă şi aripa se angajează total. Se cam zbate deasupra mea însă ridic uşor mâiinile şi se stabilizează în full-stall neaşteptat de bine. Cobor în viteză dar foarte stabil, fără scuturături şi nu îmi vine să cred. În căşti aud englezo-germana lui Walter: “Very gut Țiprian. Ștabil full-ștall”. Dau drumul la comenzi şi aripa reintră lin în zbor. Simt o imensă uşurare şi dau un chiot. Walter mă anunţă că mai am înălţime de o spirală sau de un full-stall. Full-stall să fie! Însă concentrarea mi s-a cam dus şi nu mai reuşesc să îl stabilizez aşa bine. La un moment dat scap mâna stângă şi imediat dau drumul şi la dreapta. Aripa reintră în zbor ceva mai brutal însă nu sunt probleme.
Walter îmi spune că a uitat de b-stall-urile alea pe care le cerusem eu. Dar că acum pot sa bag câte vreau. Cred că face mişto de mine dar trag şi un b-stall şi nişte urechi ca să vin jos fiindcă deja picură.

Nu durează mult şi aterizează toată lumea iar mai apoi conform prognozei începe şi ploaia punând capăt cursului. Ne retragem în sala de curs, analizăm zborurile zilei, tragem ultimele concluzii, bem o bere. Chiar dacă vremea nu a fost grozava, a ieşit foarte bine. După masa o petrecem vizitând oraşul Hallstatt care este o bijuterie. Petrecem câteva ore plimbându-ne pe acolo şi făcând cumpărături. Apoi la somn şi a doua zi acasă.

Ca şi costuri ieşirea a arătat cam aşa: curs 360 euro, 3 urcări cu cabina 30 de euro, cazare 120 de euro, drum 80 euro. Cu masa şi alte cheltuieli pe acolo s-a ridicat la aproximativ 700 euro. Nu e tocmai ieftin, însă experienţa e nepreţuită.

“- Ce tot fugi bă atâta?! Vine războiu’?!”
Bebe, preten de-al meu beţiv de performanţă

Debut în forţă a seriei de concursuri de alergare montana din România! Eco Maratonul de la Moieciu este primul concurs de acest gen la care s-au epuizat locurile şi listele de înscriere s-au închis cu mult înainte de începerea concursului.
Au luat startul 639 de persoane dintre care: 367 de concurenţi la proba de Cross ( 14 km) şi 272 la proba de maraton. Au fost participanţi din nu mai puţin de 17 ţări!
Parca a trecut un secol de la prima ediţie a Maratonului Pietrei Craiului din 2006 care aduna la start 50 de participanţi.

Am aşteptat cu nerăbdare prima competiţie a sezonului 2011 şi m-am înscris la proba de cross în loc de maraton din două motive:
- vreau sa particip la Hercules Maraton peste două săptămâni şi ar fi fost cam mult două maratoane într-un interval aşa de scurt
- mă ceartă Bebe că de ce fug atâta

Dimineaţa de sâmbătă ne-a întâmpinat cu vreme frumoasă dar rece. Termometrul de la pensiunea unde am stat arăta -1 grad. Motiv pentru care mi-am luat echipamentul pregătit pentru eventualitatea în care voi participa vreodată la o alergare în Antarctica. Alegerea mea nu s-a dovedit inspirată deoarece la soare era chiar plăcut astfel ca am lăsat la start parte din echipament.

La start puhoi de lume, discută în fel de fel de limbi mai mult sau mai puţin străine mie. Ce dor mi-a fost de atmosfera asta!
Nu am planuri măreţe pentru concursul ăsta. Ca şi dificultate (distanţă + diferenţă de nivel) e un pic peste ce alerg eu de obicei prin pădurile din jurul Albei Iulia. Asa că ţinând cont de timpii pe care îi scot de obicei la antrenamente, ar fi frumos din partea mea să parcurg cei 14 kilometri într-un timp de aproximativ o oră jumate.

Se dă startul! Pornesc prudent chiar dacă distanţa nu e foarte lungă. Până la primul punct de control La Mândru e o diferenţă de nivel de aproximativ 400 de metri. Acesta este şi cel mai înalt punct al traseului de cross. De acolo mă “dezlănţui”, mai departe fiind predominat coborâre. Vremea frumoasă dar rece e perfectă pentru alergat.
Cei aproximativ 5 kilometri până La Mândru trec destul de repede. Peisajul este superb. Nu prea apucăm noi să îl savurăm deoarece trebuie să fim atenţi la picioare însă tot mai furăm câte o ocheadă fie spre Piatra Craiului fie spre Bucegi, în funcţie de zona în care ne aflăm pe traseu.

Vine şi ultima urcare mai serioasă până la o răscruce de drumuri. De aici îi dăm tot la vale. Drumul şerpuieşte pe lângă fâneţe. Ne intersectăm cu localnici sau turişti care ne aplaudă şi ne încurajează deopotrivă.

Vine o porţiune mai abruptă din care intru pe asfalt, câteva sute de metri de şosea şi finiş!
Timp : 01:29 ore. Buuun. Sunt în grafic.

Mă retrag la masa cu bunătăţi pregătite de organizatori ca să mă hidratez şi să comentez cu ceilalţi participanţi care au ajuns deja. Toţi fără excepţie sunt încântaţi de ultima coborâre de la cross unde priveliştea asupra Bucegilor este superbă. Organizarea a fost de asemenea foarte bună și constat de fapt de la concurs la concurs că organizatorii sunt tot mai bine pregătiţi.

Nu mă refer strict la cei de la Eco Maraton ci la toţi cei care s-au implicat pană acum în dezvoltarea alergării montane. Faptul ca de la an la an tot mai multă lume vine pe munte să alerge li se datorează lor într-o mare măsură. Si pentru asta îi aplaud.

Mă retrag mai apoi să pregătesc fetele fiindcă după masa vor alerga şi ele la Eco Kids, concursul de alergare dedicat celor mici.

Vremea începe să se schimbe şi miroase a ploaie. Aleargă şi copiii iar apoi se dezlănţuie şi precipitaţiile. La început ploaie, apoi un val scurt de lapoviţă urmat de ninsoare în toată regula. Spre seară Moieciul arăta ca în plină iarnă.

Ce mi-a plăcut cel mai mult este că lumea începe să înţeleagă că e “cool” să fii sănătos, să poţi face mişcare, etc.. Alergarea e un sport relativ ieftin şi care te menţine în formă şi lumea a început să se prindă de asta. Dacă pe lângă aceste beneficii mai menţionăm şi faptul că aceste ieşiri sunt un bun prilej de socializare, de întâlnire cu prietenii într-un cadru natural fain atunci e uşor de înţeles de ce oamenii apreciază tot mai mult astfel de manifestări.
- Bebe, ai înţeles de ce fug atâta, da?

Traseul parcurs de mine înregistrat on-line: Eco Marathon – bucla 1

Mai multe detalii pe site-ul oficial al maratonului: www.ecomarathon.ro

Breaking News: Doi schiori din Alba Iulia au descoperit un Mamut înzăpezit!

Dealul Mamut: 765 metri înălţime maximă, situat la vest de Alba Iulia. După ninsorile abundente din ultimele zile arăta fenomenal în primele raze ale dimineţii.
Îl pândesc pe Remus pe messenger. Cum ajunge la birou cum îl interpelez:
- Facem la prânz o pauză de schi de tură? Luam prânzul pe Mamut! Ce zici?
- Vrei calule ovăz?! La ce oră vin să te iau?

E o zăpadă de zile mari chiar şi prin oraş, aşa că nu ratăm o pauză de masă mai generoasă şi ne pornim spre pădurea de la poalele dealului. Ne montăm echipamentul în timp ce pălăvrăgim vrute şi nevrute.
- Florin cum se mai simte? (Florin e un prieten de-al nostru care a avut un accident desprins parcă din benzile desenate cu Tom şi Jerry: urca cu teleschiul la Arieşeni şi a fost agăţat de o crosă defectă care cobora pe sensul opus. A fost ridicat până la cabluri, de unde a căzut în cap alegându-se cu o paletă variată de leziuni; detalii aici: http://cluj-am.ro/teleschiul-din-arieseni-face-victime)
- E mai bine. Dar trebuie să meargă la recuperări pentru coloană, să îşi facă operaţie estetică la pometele ăla şi la arcadă, să rezolve cu cotul ăla..
- Nasol. Hai că operaţie estetică trebuia oricum să îşi facă.. dar restul …

Odată echipaţi, ne pornim întins prin pădure în sus. E zăpadă berechet, e soare şi fain. Două căprioare stau la taclale pe o porţiune însorită şi ne privesc cu interes.
- Cine-s hominizii? Că nu mi-s cunoscuţi.
- Ăsta din faţă nu-i cumva disperatul ăla care aleargă vara pe aici?
- Nu tu! Ăla nu umblă în haită. Şi nu are labele aşa de lungi.
- Fato! Nu fi capră! Alea nu sunt labele. Sunt schiurile.
- Da tu.. să ştii că ai dreptate. Acum ca s-au mai apropiat parcă el e. Celălalt din spate care suflă greu parcă are o privire mai inteligentă. Ce rasă o fi?
- E Rasa Remus. Din Şugag. Mi-l amintesc de când am fost la fină-mea pe valea Sebeşului. Umblă şi el brambura pe coclauri.
- Deh.. Nişte primate.. La ce poţi să te aştepţi de la ele?
- Auzi.. Da’ parcă s-au cam apropiat. Fugim?
- OK

Pe măsură ce urcăm zăpada este tot mai multă. Copacii sunt încărcaţi cu zăpadă peste puterile lor şi unii s-au înclinat până la pământ sub povară, astfel că trebuie să ne abatem de la cărare ca să îi ocolim.
Ajungem pe Mamut de unde avem o perspectivă frumoasă asupra Munţilor Trascău. Sunt complet albi. Ne dăm jos de pe schiuri şi ne afundăm efectiv în zăpadă. Cred că are jumate de metru zăpada chiar pe vârf. S-ar putea ţine la Alba Cupa Muntele Mare la schi de tură care se tot amână din cauza lipsei de zăpadă de la Băişoara.

Savurăm prânzul ( câte un sandviş făcut în grabă şi 2-3 biscuiţi) şi apoi gata pauza. Ne echipăm şi îi dăm drumul la vale prin pulver. Ajungem foarte repede la maşină, dezechiparea şi la muncă.

Cum a petrecut Remus pauza asta de masă puteţi citi aici: http://raremus.blogspot.com/2011/01/schi-de-tura-alba-iulia-dealul-mamut.html
Am căutat şi blog-ul căprioarelor dar nu l-am găsit.

“When we encounter chaos, we try to get rid of it rather than go with it. The warrior knows that’s not possible, and seeks to find internal harmony in the midst of chaos.”
Arno Ilgner – The Rock Warrior’s Way

Zgribulit, mușcat de crampe musculare, ud, târându-mă rupt de oboseala.. Cam așa mi-am petrecut precedenta ediție a Maratonului Pietrei Craiului. Când am ajuns în Zărnești la sosire după 9 ore de la start, organizatorii erau încă acolo și îi încurajau pe toți concurenții, până la ultimul. Însă cu o mână aplaudau iar cu cealaltă dădeau deja cu mopul și întorceau scaunele cu picioarele în sus pe mese. Trecuse de mult ora închiderii. În timp ce urcam în patru labe scările pensiunii unde eram cazat în Zărnești, mi-am propus solemn să mă întorc.
De atunci a trecut un an.. Un an în care am alergat mai des și am participat la câteva semimaratoane și concursuri de schi de tură. Un an în care am învățat foarte multe dar în mod special am învățat să mă bucur de alergare indiferent de starea vremii și de condițiile din teren. Nu mai există vreme rea, crampele musculare mă vizitează tot mai rar, întrebările de genul “cât timp a trecut?”, “cât o mai fi până la următorul punct de control?”, “cine naiba m-a pus să vin la concursul ăsta?” care mă frământau în timpul concursurilor au început să dispară. Important a devenit drumul, nu destinația.

E 2 octombrie 2010 și sunt din nou la start-ul MPC. Ca de obicei, atmosfera e foarte faină. Se chiuie, se fac exerciții de încălzire, se glumește. Peste 400 de persoane așteaptă să ia startul la a 5-a ediție a acestui maraton. De data asta am trei suporteri prețioși: soția și cele două fetițe. Soția remarcă surprinsă : “nu am văzut niciodată atâția bărbați fără burtă adunați la un loc”. Ana (fetița cea mare) remarcă un câine Husky care îi acaparează toată atenția. Iulia (fetița cea mică) nu remarcă nimic. Ea n-are timp de chestii din astea. În schimb dărâmă nu șiu ce suport și se face ea remarcată.
Vremea se anunță rece, cu posibile precipitații (ploaie la altitudini mai joase și ninsoare în creastă). E bine. În boxele de la start răsună melodia “Ora Hora” a trupei Phoenix și chiar se încinge o horă de către concurenții din fața liniei de start. Urma probabil Perinița însă pe neașteptate se dă startul. Dau și eu un chiot și pornesc. Mulțimea de concurenți se dispersează destul de rapid.

Alerg destul de ușor primii kilometri ca să îmi fac încălzirea. Mă depășesc o mulțime de concurenți. Mulți au plecat tare din start însă rămâne de văzut cum se vor adapta când încep urcările serioase. Când părăsim drumul și începem urcarea pe potecă scot bețele telescopice din teacă. Bună invenție bețele astea, parca am cuplat 4×4. E prima dată când le folosesc la alergare. Cel puțin pe urcări sunt extrem de utile. Pe coborâri mai mult mă încurcă însă. Nici nu știu cum trec primi 10 kilometri și suntem deja La Table la primul punct de realimentare. Nici nu prea mi-e foame sau sete însă văd că oamenii de la punctul de control s-au pregătit cu diverse bunătăți și nu e frumos să îi refuz așa că servesc niște struguri și plec mai departe. Iau și un gel energizant fiindcă imediat începe distracția: urcarea spre Șaua Funduri, o diferență de nivel de aproximativ 600 de metri, cu pantă accentuată. Aici nu mai pot să alerg ci doar să merg alert folosind mult bețele. “Haide, mers alert dar fără crampe musculare până în creastă!” – asta îmi propun. Anul trecut cam pe aici începuseră deja crampele musculare. Anul ăsta mi-am strecurat în echipament și un tub de Diclofenac, cu care să îmi masez mușchii la nevoie.

Creasta este în ceață iar concurenți care urcă dispar în ceață unul câte unul. Un concurent care se află la prima participare, echipat până în dinți stă epuizat pe un mușuroi și privește șirul de concurenți care urcă. Probabil după calculele lui, cam pe unde dispar ei în ceață ar trebui să fie creasta si chinul să se termine. Însă pentru câteva momente ceața se ridică ușor dezvăluind crudul adevăr: creasta e mult mai sus iar oamenii se văd deja ca niște furnici în urcare. Întruchipare a deznădejdii, cu ochii cât cepele ațintiți spre limita ceții, concurentul epuizat de pe mușuroi abia mai poate să îngaime: “Ai să-mi bag BIIIIP!”. Deși abia îmi stăpânesc râsul, îl înțeleg perfect. Parcă mă văd pe mine anul trecut. Râd practic de mine. Nu-i nimic, trebuie să treacă prin asta iar la anul se va veseli și el când își va aminti experiența.

Continui urcarea și ceața mă învăluie. Deja se răcorește dar mi-e bine. Mă cufund în peisaj și savurez efectiv urcarea. Ajung în final în creastă. Peisajul care apare pe alocuri prin ceața mișcătoare e fantastic. Acele jnepenilor sunt pline de chiciură. E rece și adie un pui de vânt. Porțiune de creastă e scurtă și urmează coborârea.
Din Valea Urzicii și până la Umeri e o porțiune plină de suișuri și coborâșuri care parcă nu se mai termină. Deja mă apropii de mijlocul cursei și încep să simt oboseala. Am evitat maratoanele din timpul anului și am preferat semimaratoanele. Am alergat deja aproape un semimaraton și resursele îmi sunt tot mai puține. Am confirmarea acestui fapt la coborârea de la Șpirla spre Plaiul Foii, când sunt întrecut de o serie de concurenți pe care inițial îi depășisem în urcare spre creastă. Parcă mi-e și foame iar apa mi-e pe sfârșite și începe să plouă ușor.

Dar bine că nu am crampe. S-a încheiat coborârea abruptă și urmează o zonă destul de plată până la Plaiul Foii. Alerg cam anemic. În astfel de momente recurg la următorul tertip: ochesc în față un “iepure”, adică un concurent care aleargă într-un ritm care îmi convine și mă țin coadă după el. Uite, am ochit o “iepuroaică” de data asta, o fată care se mișcă bine și încerc să mă țin după ea. Face pași mari și are mers de bărbat și numai elasticul sutienului care se vede prin tricoul transpirat lipit de spate îi trădează sexul. La un moment dat întoarce capul într-o parte și constat cu stupoare că are barbă și mustață! Ia te uită: femeia cu barbă!

Adevărul e că acest concurs a câștigat foarte mult în popularitate și la start s-au înscris anul acesta chiar și trei japonezi. Era o chestiune de timp să apară și alte personaje colorate ca femeia cu barbă, înghițitorul de săbii, piticul porno, etc.. Însă apropiindu-mă de personaj îmi dau seama că e bărbat și îl și cunosc din vedere, de pe la alte concursuri. Diplomat cum sunt eu câteodată, îl întreb: “De ce porți sutien?”. Îmi explică răbdător că nu e sutien ci centură, care îi măsoară frecvența bătăilor inimii și o transmite la ceasul de pe mână, care mai comunică și cu ceva dispozitiv pe care mi-l arată legat de șireturile de la încălțăminte, care e cu GPS și care etc.. etc.. M-am pierdut deja în explicații. Oricum, cu dotările pe care le are, Borg din Star Trek e mic copil pe lângă el. La un moment dat începe să piuie ceva. “Cred că îți piuie sutienul.. asta.. centura adică” îi zic eu. Îmi spune că de fapt ceasul piuie și trebuie să încetinească fiindcă frecvența inimii i-a depășit pragul nuștiucare. Îl salut cordial și alerg mai departe.
Uite și Plaiul Foii! Aici iau pauza cea mai lungă din toată cursa. Stau vreo cinci minute la punctul de control unde beau tot ce prind: supă, ceai, apă. Și aș bea încontinuu dar mă opresc știind că o să mă mișc greu cu burta plină. Oricum deja mă simt alt om. Nu am avut crampe până acum, ploaia s-a oprit înainte să apuce să ne ude prea tare.. E bine.

Urmează urcarea spre refugiul Diana. Partea mea favorită. Nu se pune problema de alergat fiindcă e prea abruptă urcarea. Scotocesc prin buzunar după tubul de gel energizant fiindcă e timpul pentru încă o doză care să mă apere de crampe. Dau de tub și trag o dușcă privind în sus spre creastă. Ce naiba?! E cam rău la gust. Ăla de dinainte a fost bun. Ăsta are gust de .. Diclofenac!! Na că am încurcat borcanele și am supt din tubul de Diclofenac. Bine că am luat doar o gură mică. Găsesc tubul bun și mă dreg. Urc cât pot de alert spre Diana și chiar încep să mai depășesc alți concurenți. Urcarea asta îmi place grozav. Îmi plac copaciii ăia imenși pe lângă care trecem. Timpul trece foarte rapid și mă văd sus la Diana. De acum avem numai coborâre. Pun bețele pe rucsac și îi dau drumul la vale. Trece și Colțul Chiliilor și panta începe să fie tot mai domoală. Din nou alerg destul de greu fiindcă nu prea mai am resurse. Caut iar un “iepure” dar concurenții sunt destul de împrăștiați și nu găsesc nici unul disponibil. Observ un câine care aleargă cam pe direcția în care merg eu. Hai să vedem, nu poate fi el “iepurele”? Cred că simte că îl urmăresc și își întoarce capul spre mine de câteva ori. De câte ori se uită la mine am impresia că seamănă izbitor cu Haile Gebrselassie. “O fi de la Diclofenac”, îmi zic. Dar îl iau totuși ca pe un semn bun și îl urmez în continuare până când, spre dezamăgirea mea, face brusc la dreapta și își vede de drumul lui. Deja Zărneștiul e aproape. Intru deja pe asfalt, mai e un kilometru. . mai sunt 500 de metri.. uite și sosirea: spectatori, urale, talăngi, aplauze, atmosferă faină.


Trec linia de sosire dupa aproape 6 ore jumate, un timp cu 2 ore jumate mai bun ca anul trecut. Sunt obosit dar nu rupt. Am alergat atât cât să ma simt bine, să savurez călătoria asta. Față de ce am tras anul trecut, acum a fost parcă o alergare de relaxare. Vreau să mă năpustesc spre punctul de alimentare să beau iar tot ce prind însă din mulțime se desprind fetele și soția și se năpustesc ele asupra mea. Îmbrățișări, pupături, efuziune, curcubeu..
Urmează apoi cursa de alergare a copiilor unde participă și fetele. Cu asta ar fi trebuit să încep și eu anul trecut, nu să mă arunc direct la maraton.

Duminică a urmat întoarcerea agale spre casă. Am făcut un scurt popas la Bran unde am nimerit în plină sărbătoare Răvășitul Oilor. Am servit cu ocazia asta un bulz cu pastramă de oaie stropit apoi cu două pahare de must proaspăt de am uitat de toata febra musculară și aș fi fost în stare să alerg încă un maraton după masa aia. Cam asta a fost pentru mine Maraton Piatra Craiului 2010. Rezultate, poze și alte cele puteți vedea aici: www.maratonpiatracraiului.blogspot.com

A sosit şi ziua cea mare pentru Ana şi Iulia, ziua în care au efectuat primul zbor cu parapanta la Tocile în judeţul Sibiu. După cum mă aşteptam, le-a plăcut grozav şi au cerut câte un bis. Am retrăit şi eu prin intermediul lor emoţiile primului meu zbor din urmă cu mulţi ani. Pentru mine însă a fost şi un pic stresant pentru că am zburat prima dată cu ele şi mi-am calculat şi răs-calculat aterizarea ca să iese mai mult decât perfect, să nu trebuiască sa fug ci să aterizez pe loc. Când zbor singur nu-i problemă, însă când am copii la bord nu e loc de nici o greşeală. Totul a ieşit foarte bine.

Ana a prins şi ea un zbor. Televiziunea nu mai era însă prin zonă ca să imortalizeze momentul.

“..vremea “rea” e un truc al Muntelui ca să scape de musafirii nepoftiţi şi apoi îi răsplăteşte regeşte pe cei rămaşi… “
Dinu Mititeanu

Între 22-24 ianuarie 2010, în staţiunea Muntele Băişorii s-a desfăşurat Cupa “Muntele Mare” la schi de tură, ediţia a 5-a, organizată de Asociaţia Alpiniştilor Pajura Turda. Din cauză că iarna nu s-a prea arătat prin zonă, cupa era în pericol de a se amâna. Însă cu o saptamână înainte de concurs, a venit şi iarna. Şi a venit hotărâtă, nu s-a jucat, cu zăpezi şi ger. Harta patriei afişată pe toate site-urile de ştiri pâlpâia de coduri care mai de care mai galbene sau portocalii. Miercurea Ciuc şi Întorsura Buzăului se întreceau în temperaturi record (la ora la care am plecat spre Băişoara Ciucul conducea cu -32 grade la -30).

Concursul de schi de tură a adunat la start în dimineaţa de sâmbătă 60 de concurenţi din mai multe judeţe (Cluj, Alba, Hunedoara, Bistriţa, Sibiu, Braşov, Mureş) împărţiţi în patru categorii: seniori, feminin, masculin, elite şi începători. Traseul începătorilor a avut o lungime de 18 kilometri şi în mare a fost cam următorul: start din partea de jos a pârtiei de schi de la Muntele Băişorii – urcare până în partea superioară a pîrtiei – Muntele Buscat – La Mocirle – Pietrele Mărunte – finiş la partea de sus a pârtiei de schi. Traseul celorlalte categorii a avut 22 de kilometri şi a avut în plus faţă de traseul începătorilor porţiunea La Mocirle – Muntele Mare şi retur, o buclă în plus pe care începătorii au “tăiat-o”.

Fiind primul meu concurs de schi de tură la care particip, mă bag sfios la începători. Mai sunt încă 15 sfioşi la categoria asta în afară de mine.
La start fulguie uşor şi vremea e destul de închisă. Şi frig.. Termometrul arăta -13 grade. Intenţionat m-am echipat destul de subţire ca să fiu motivat să mă mişc. Am doar hainele de pe mine (bluză de corp şi windstopper plus suprapantaloni direct pe piele), fără rucsac în spate, doar cu un bidon mic de apă la brâu. Nu e momentul acum de cărat în spate haine de schimb, brişcă multifuncţională, muzicuţa, etc.. Mă simt uşor şi liber în mişcări dar va trebui să “bag gaz” nu să frec menta la admirat peisajul (care oricum nu se zăreşte fiindca e vreme închisă).

Am un plan îndrăzneţ şi anume să încerc să mă ţin de cei de la categoria elite cât pot de mult. Şi reuşesc să fac asta o vreme. O vreme însemnând cam 28 de secunde.. După care, cu limba de un cot, încetinesc ritmul până la limita staţionării şi îi urmăresc pe cei de la elite cum se duc pe pârtie în sus mai rapid decât teleschiul. Rând pe rând încep să mă depăşească alţi concurenţi şi îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc ritmul. Din fericire până ajung la partea superioară a pârtiei mi-am stabilit cadenţa şi deja încep eu să depăşesc pe alţii. Pe masură ce urc însă frigul parcă pişcă mai tare mai ales că vântul mai dă şi el câte o raită pe acolo. De fapt la corp mi-e bine, dar de faţă gerul mă muşcă mai ceva ca leoaică tânără iubirea. (Aveam să aflu după final că temperatura scăzuse la un moment dat la -17 grade fapt care a cauzat probleme: o concurentă a tras o hipotermie de sezon, un concurent s-a pricopsit cu degerături la mâini iar unele staţii de emisie-recepţie şi telefoane mobile ale arbitrilor de pe traseu nu au mai funcţionat şi le-au dat peste cap comunicarea). Aşa că singura soluţie pentru a ţine frigul la distanţă: mişcarea. Dacă la început erau mici plutoane de concurenţi, acum distanţele dintre noi au crescut considerabil aşa că alunec singur prin ceaţa mişcătoare care îmi dezvăluie din când în când câte un petec de peisaj. Sunt extrem de atent pe coborâri. Nu îmi permit pe gerul ăsta să dau vreo trântă care sa ducă la vreo accidentare cât de minoră care să mă pună în imposibilitatea de a mă deplasa. Aşteptatul ajutoarelor în condiţiile astea de temperatură şi de echipament pe care îl am la mine poate fi fatal. Pun pieile de focă, respectiv le dau jos cu viteză maximă ca să îmi expun la ger mâinile goale un timp cât mai scurt. Văd că soluţia mea împotriva frigului funcţionează foarte bine: mă mişc în permanenţă şi frigul păstrează distanţa regulamentară. E prin preajmă, îl simt, îmi mai dă la faţă din când în când dar cam atât..
Până pe la Buscat am mai sorbit câte o gură de apă din bidon şi am observat că încep să se formeze ace de gheaţă în apă. Să îmi fi luat la mine un termos era exclus fiindcă e prea greu, dar puteam măcar să fi bagat nişte antigel în apa din bidon. Apropiindu-mă de Mocirle degeaba mai încerc să deschid bidonul de apă fiindcă e îngheţat de tot.
Ajung la intersecţia cu traseul celorlalte categorii de concurenţi şi îi văd pe unii dintre ei venind dinspre Muntele Mare. Deja ştiu că am trecut de jumatea traseului şi nu ar trebui să mai am urcări serioase. Aşa că zburd mai tare, mai ales ca setea începe să mă răscolească. Unii concurenţi mă depăşesc, pe alţii îi depăşesc eu, mă străduiesc să ţin un ritm susţinut, să copiez tehnica acelora pe care îi văd că merg bine. Şi deodată din ceaţă se ivesc Pietrele Mărunte. Parcă sunt şi mai mărunte pe gerul ăsta care chiar crapă pietrele. Îmi strâng clăparii pentru coborârea de pe Pietrele Mărunte şi brusc iau parte la un spectacol fascinant. Pentru câteva minute ceaţa se sparge dusă de vânt, soarele apare si face să sclipească zăpada abundentă care acoperă totul în jur. Pentru minutele astea a meritat tot efortul depus şi tot frigul pe care a trebuit să îl înfrunt. Oricum s-ar încheia cursa eu mi-am luat deja premiul. Trag o chiuitură şi mă lansez în coborâre şi pentru prima dată îmi permit să mă abat uşor de la traseu şi să pângăresc pulverul neatins făcând S-uri largi printre brazi.
După coborâre urmează lungul marş spre finiş. Accelerez ritmul dar setea mă zgândăre tot mai tare. Aşa că încep să mă servesc cu zăpadă îngheţată de pe ramurile brazilor, pe care o molfăi îndelung. E o soluţie acceptabilă. Finişul trebuie să fie pe aproape aşa că măresc ritmul mai ales că din spate se apropie alţi concurenţi. Teleschiul e undeva aproape că se şi aude huruitul instalaţiei. Urmează un mic viraj la dreapta şi iată şi Sosirea. Timp total 3 ore 24 minute, locul 6 la începători. Uau, mai bine decât mă aşteptam. Cobor la cabana Montana să mă dreg cu o ciorbă fierbinte şi să comentez cu prietenii, să vad cine a mai sosit, cum a fost, etc.. Întâlnesc acolo o parte din ei care au fost mai harnici şi au ajuns deja, alţii sosesc rând pe rând.. Comentăm de zor în timp ce îngurgitez lichide de-a valma: ciorbă, sucuri, apă, cafele. Începe să mi se dezgheţe şi faţa şi simt înţepături uşoare când îmi ating pielea din jurul nărilor sau de sub ochi. Acolo a pişcat mai tare frigul, dar nu-i problemă, trece. La a doua ciorbă deja sunt în vervă mare şi vreau să îmi iau nevasta la dans. Dar sună telefonul şi aflu că mama are o uşoară indigestie iar fetele (pe care le-am lăsat cu ea) profită de situaţie şi acţionând concertat dărâmă sistematic tot ce prind prin casă. Aşa că mai iau un ceai din voleu şi cu părere de rău că nu mai pot rămâne la festivitatea de premiere, pornesc în trombă spre casă până nu-mi dărâmă fetele şi blog-ul.
A fost un eveniment fain, un concurs reuşit la care o să mai merg cu siguranţă. Rezultatele finale ale concursului se pot vedea pe pagina Asociaţiei Pajura.

“Learning is not compulsory. . . neither is survival.”
William Edwards Deming

Sătul de cozile care se formează la instalaţiile de cablu de prin toate staţiunile noastre de schi, am făcut pasul spre schi de tură.. şi nu am mai privit înapoi. Însă deplasarea iarna pe munte (fie pe schiuri fie cu pasul) departe de staţiunile amenajate implică nişte riscuri deloc de neglijat. Riscuri controlabile în cea mai mare parte, dar cu condiţia să vrei să înveţi cum se merge iarna pe munte. Sunt mai multe modalităţi de a învăţa. Una din ele este participarea la şcoli de munte. Aflând ca amicul meu parapantist Fane Tulpan organizează la Bâlea o astfel de şcoală de iarnă m-am înscris imediat.
Decalată cu o săptămână din cauza căderilor masive de zăpadă, Şcoala de iarnă Everest 2009 de la Bâlea s-a desfăşurat între 6-12 aprilie în felul următor:

- Luni, 6 aprilie

Doi clujeni speologi (Roxana şi Petre) trec prin Alba Iulia şi mă iau cu ei cu maşina şi mergem spre Bâlea. Ajungem la Bâlea cascadă şi durează cam o oră până se strânge toată trupa de 11 oameni din diverse colţuri ale ţării: Cluj Napoca, Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Bucureşti, Iaşi. Urcăm cu telecabina şi ne îndreptăm apoi spre refugiul Salvamont care ne va fi casă pentru o săptămână. Mâncam rapid ceva şi ieşim pe panta dintre refugiu şi Şaua Doamnei la prima lecţie şi anume mersul pe zăpadă în urcare, coborâre şi traversare cu şi fără piolet. După care câţiva dintre noi mergem în partea cealaltă a refugiului şi purcedem la săpat toaleta în zăpadă. Toaleta din refugiu este complet îngheţată şi inutilizabilă aşa că trebuie să ne descurcăm cumva.

- Marţi, 7 aprilie

Vremea se anunţă faină. Pornim pe la ora 9 înspre Şaua Doamnei. Odată ajunşi în şa începem să exersăm alunecările şi opririle. Prima dată fără piolet şi apoi cu piolet. Ne dăm drumul pe spate, pe lateral, cu capul în jos, etc.. Încercăm diverse scenarii posibile într-o situaţie reală. Panta spre Valea Doamnei nu e foarte abruptă şi se îndulceşte mai jos fiind propice exerciţiilor.

Totuşi îmi dau drumul cu teamă fiindcă îmi este încă viu în minte un episod pe care l-am trăit în decembrie 1996 când am fost în Retezat cu un grup din Timişoara (eram şi eu student Timişorean pe vremea aia). Era prima mea ieşire pe munte iarna. Nici măcar nu schiam pe vremea aia. Urcaserăm pe Peleaga de la refugiul Bucura. Eu nu aveam piolet ci beţe de schi şi stiam doar la modul teoretic cum trebuie să te opreşti în caz de cădere. La coborâre cei care aveau pioleţi şi-au dat drumul “pe cur” dar au insistat înainte să nu facem la fel cei care nu au piolet. Nu am rezistat tentaţiei şi mi-am dat şi eu drumul însă am prins rapid viteză şi la prima tentativă de frânare beţele de schi mi-au zburat din mână. În alunecare m-am lovit cu picioarele de un coechipier care era mai jos şi coborâse cu pioletul. Coliziunea m-a întors cu capul la vale şi am început să ma rostogolesc. Situaţia scăpase complet de sub control, nu mai vedeam nimic fiindcă aveam zăpadă pe ochelari, ştiam doar că mă rostogolesc cu salturi fiindcă nu mai simteam că alunec ci că mă lovesc din când în când de pantă ca o minge. Şi la un moment dat m-am oprit.. Nu ştiu cum.. Pur şi simplu am constatat că m-am oprit. Probabil am dat şi cu capul de ceva în alunecare fiindcă mă durea rău de tot şi îmi apăsam cu putere tâmplele fiindcă aveam senzaţia că mi se crapă capul în două. Altfel, în afara unui firicel de sânge care mi se scurgea dintr-o nară eram viu şi nevatamat. Timp de vreo 5 ani nu m-am mai apropiat de munte iarna.

Aşadar abordez cu teamă toate exerciţiile pe care le efectuăm. După ce terminăm cu exersatul ne punem colţarii şi urcam spre Vârful Paltinului. Este prima dată când folosesc colţari aşa că profit de ocazia asta şi printr-o mişcare graţioasă îmi tai pantalonii şi o parazăpadă. De pe Vârful Paltinului ţinem creasta până pe Vârful Iezerul Caprei. Vremea e faină, strop de nor nu e pe cer, e cald şi vântul abia adie. De acolo coborâm în Şaua Caprei şi din şa direct în jos spre lacul Bâlea urmând să exersăm opririle cu pioletul. Panta e abruptă şi nu am încă încredere în echipament şi în mine şi sunt stresat. Zăpada s-a înmuiat de la soare şi asta ne ajută fiindcă nu luam viteză mare. Ajungem jos cu bine şi facem o baie de soare pe terasa cabanei Bâlea Lac. Mergem apoi la refugiu unde mâncăm şi apoi urmează o discuţie despre noduri. Învăţăm semicabestanul, optul, coada vacii. Mâine vom merge legaţi în coardă.

Mă duc la culcare obosit şi beat de soarele pe care l-am încasat peste zi. Cum închid ochii mă văd alunecând pe o pantă.. vine o săritoare şi eu nu reuşesc să mă opresc cu pioletul. Tresar şi mă trezesc. Scenariul se repetă de câteva ori dar până la urmă adorm.

- Miercuri, 8 aprilie

Pornim pe la 8:30 de la lac in sus spre Şaua Caprei. Undeva la treimea drumului ne împărţim în 4 echipe fiecare cu coarda ei. Ne legăm în coardă şi exersăm mersul simultan precum şi asigurarea coechipierilor de coardă care urcă, cu ajutorul unui piolet înfipt în zăpadă, carabinieră şi semicabestan. Ne cam încurcăm mâinile prin nodurile alea încercând să ne mai amintim cum le făceam în seara precedentă. Încercăm alunecari uşoare constatând că sistemul funcţionează şi coechipierul care ne asigură ne poate ţine. Totuşi încă nu am încredere deplină în echipament. Urcăm astfel până în Şaua Caprei după care urcăm pe Vârful Văiuga. Vremea faină, peisaj superb. Coborâm înapoi în Şaua Caprei şi de acolo direct spre Bâlea lac exersând din nou opririle în piolet. Deja merge mult mai bine. Seara discutăm despre alte noduri: cabestan, modalităţi de legare a două corzi, reluăm şi nodurile din seara precedentă. Mă duc la culcare într-o formă mai buna ca în seara precedentă. Tot spre săritoarea aia mă îndrept în alunecare când închid ochii însă de data asta mă opresc fără probleme. Adorm relaxat.

- Joi, 9 aprilie

Ziua cea mai lungă, ziua cea mai faină..
Pornim în jur de ora 8:45 spre Vârful Văiuga dar pe alt traseu decât cu o zi înainte când l-am urcat din Şaua Capra. De data aceasta urcăm un pic deasupra lacului şi facem mult stânga ocolind vârful Văiuga. Tovarăşi de drum ne sunt doi câini: Boris, un ciobanesc blând şi Nero, un maidanez pitic de la Cabana Bâlea Lac care e tot o zdroabă şi îl bâzâie încontinu pe Boris care îi tolerează incredibil de calm asalturile. Ajungem la baza căldării Văiuga. La un moment dat un ciopor de capre negre străbat în viteză Muchia Buteanu. Parcă plutesc peste denivelările pantei, parcă nici nu o ating. De acolo urcăm pe Văiuga şi apoi pe creastă spre Vânătoarea lui Buteanu via Vârful Capra. Vremea e superbă. Câţiva nori şi-au făcut apariţia pe cer şi ne mai protejează de soare. Admirăm urmele lăsate de o avalanşă care a poposit în Lacul Capra cu ceva vreme în urmă. Cred că era interesant să o vedem “live”.

Ajungem până la aproximativ 10 metri de Vârful Vânătoarea lui Buteanu însă nu mergem până chiar pe vârf deoarece acolo tronează o cornişă de aproximativ 2 metri grosime. Boris şi Nero se hârjonesc fără probleme pe cornişă. Ăştia doi nu mor acasă în patul lor.. Coborâm apoi şi încercăm să identificăm cea mai sigură linie de urmat pentru a coborâ în căldarea Văiuga. Coborâm câte unul. Sunt atent la tot ce mişcă şi sunt pregătit să o iau la sănătoasa în caz că zăpada o ia la vale. Ne regrupăm cu bine în căldare şi ne întoarcem cu toţii la refugiu. Seara discutăm despre coborârea în rapel.

- Vineri, 10 aprilie

Pe la 8:30 ne îndreptăm din nou spre terenul de joacă de sub Şaua Capra. Mai durează o vreme până va ajunge soarele pe panta asta aşa că zăpada e îngheţată. Facem iar echipele şi ne legăm în coardă. Ne dăm drumul pe pantă în toate poziţiile posibile asiguraţi de către un coechipier de coardă. Deja am încredere în echipament, în mine, în coechipieri (nu neaparat în această ordine). Îmi dau drumul tare, mă las să iau viteză pregatit fiind să mă opresc cu pioletul în cazul în care coechipierul nu reuşeste să mă oprească. Dar nu se întâmplă asta niciodată. Trecem apoi la amaraje. Realizăm amaraje formate din 2 şi 3 pioleţi. Executăm şi unele greşite ca să vedem cum să nu le facem şi apoi variantele corecte. Utilizând amarajele coborâm în rapel câţiva metri ca să ne obişnuim cu utilizarea opt-ului de rapel şi cu mişcarea aferentă. Ne deplasăm apoi mai jos deasupra unei stânci unde sunt deja două pitoane. Ne pregătim să efectuăm un rapel adevărat de data asta, de la o înălţime de cel puţin 12 metri. Pentru siguranţă suntem filaţi de sus cu încă o coardă. Coborâm pe rând, destul de stresaţi şi crispaţi. Excepţie fac cei doi clujeni care sunt speologi şi care coboară foarte natural.

- Sambata, 11 aprilie

Avem în meniu căţărare pe cascadă de gheaţă. Ne îndreptăm de dimineaţă spre cascada îngheţată din sudul Lacului Bâlea. Nu e mare dar suficientă ca să ne familiarizăm cu căţărarea utilizând pioleţi şi colţari. Instalăm o manşă în partea de sus a cascadei, un amaraj din două pitoane de gheaţă. Căţărarea merge fain. Am slabit zilele anterioare vreo 2 kilograme, sau cel puţin mă simt mai uşor şi mi se pare că urcarea pe gheaţă merge de la sine. După ce cobor trec la filat. Vreau să învăţ şi meseria asta. Sunt foarte concentrat ca totul să iese bine.

După ce terminăm cocoţatul pe gheaţă trecem la săpat adaposturi în zăpadă fiindcă urmează să petrecem o noapte de bivuac. Ne alegem fiecare câte un loc şi începem să săpam cu tot ce prindem, piolet, lopată, picioare. Lopeţi avem vreo trei şi le mai schimbăm intre noi. În aproximativ două ore avem fiecare câte un adapost. Al meu este langă un bolovan mare. Am ales locul respectiv ca să mă ferească de vânt bolovanul. Este prima zi cu vânt sănătos. Până acum au fost doar adieri. Boris stă pe bolovan şi mă priveşte în timp ce trudesc şi din privirea lui deduc că mă aprobă. Mi-am terminat “casa” şi sunt mulţumit. Un pic obosit dar mă simt în elementul meu. Mă urc pe bolovan lânga Boris şi stăm aşa o vreme ascultând vântul şi privind munţii fără o ţintă anume. Tăcem îndelung, mai ales el. Eu îl mai întreb din când în când câte ceva.. şi tot eu răspund după o vreme. Îmi place că văd în privirea lui că e de acord cu tot ce zic. Noaptea se lasă uşor. Mă duc la culcare mai mult de nevoie. Mi-e că dacă mai stau mult în vânt o să ma ia frigul.
Adorm uşor în adăpostul meu. Sforăielile pe care le-am audiat zilele anterioare în refugiu când dormeam toţi într-o cameră acum lipsesc cu desăvârşire. Doar vântul se aude acum. Dar vântul e prietenul meu bun.. Mă trezesc noaptea şi somnul nu se mai lipeste de mine deşi mi-e bine în sacul de dormit. De fapt nici nu vreau să adorm. E ultima noapte petrecută aci şi vreau să savurez momentul. Gândurile îmi zboara la cartea “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” a lui Ion Gavrilă Ogoranu pe care am recitit-o a patra oară chiar înainte de a veni la Bâlea. Ion Gavrilă Ogoranu, originar din satul Gura Văii de la poalele Făgăraşilor, a fost un luptător anticomunist care şi-a petrecut nu mai puţin de 8 ani (aproximativ între 1948-1956) în Munţii Făgăraşului care i-au slujit drept adăpost lui şi camarazilor săi vânaţi fiind de trupele de securitate. Cu toate încercările extrem de grele prin care a trecut în aceşti ani: foame, frig, camarazi prinşi sau ucişi totuşi a găsit timp să admire frumuseţea munţilor si să o descrie într-un mod fascinant.

- Duminica, 12 aprilie

Ne întâmpină o zi însorită dar cu vânt puternic. Ieşim care mai de care din adăposturi şi comentăm cum a trecut noaptea. În general bine. Pe ici pe colo la câte unul i-a fost frig la picioare spre dimineaţă. Discutăm în refugiu despre bivuac şi tragem diverse concluzii pe baza experienţei proaspete. Apoi trecem la noţiuni de prim ajutor. După asta avem în meniu prezentarea PIEPS-urilor şi a modului de funcţionare precum şi fazele căutării unei victime prinsă de avalanşă. Sunetul PIEPS-ului căutător îmi dă fiori reci. Ieşim apoi afară şi mai exersăm trei tipuri de amaraje: cu doi pioleţi în T, cu schiurile îngropate orizontal în zăpadă şi cu o insulă mare de zapadă în formă de pară pe după care dăm o buclă mare de coardă. Şi cu asta încheiem cursul. Urmează diplomele, pupăturile, pozele de grup. Ne îndreptăm apoi spre telecabină cu vântul puternic împingându-ne din spate de parcă ar vrea să zică “Gata, mai mereţi şi acasă că v-o ajuns”. Coborâm cu cabina din iarnă drept în inima primăverii. Primul lucru pe care îl văd când ies din clădirea cabinei e un grup de păpădii pe care le survolează un fluture alb, nehotărât pe care să se aşeze. Faină iarnă las în urmă, încheiată apoteotic cu o săptămână la Bâlea, dar bună invenţie e şi primăvara asta.

“If you want to win something, run 100 meters. If you want to experience something, run a marathon.”
Emil Zátopek

Au trecut mai bine de două decenii de când am părăsit scena competiţională. Mai bine zis de când nu am mai fost trântit pe scena competiţională.. Pe atunci eram un vajnic judoka hotărât să îmi apăr cu orice preţ poziţia ultimă pe care o ocupam constant la concursurile zonale la care participam. Îmi asiguram poziţia codaşă urmând calea blândeţii (ceea ce şi semnifică Judo de fapt), încercând să o dau la pace cu adversarul. Însă adversarii mei (în general persoane lipsite de maniere), aplicându-mi diverse procedee cu nume ciudate, mereu dădeau cu mine de scena asta competiţională. Când mi-a rămas mic chimonoul, părinţii au considerat că nu merită să mai investească în altul nou deoarece e cam pierdere de vreme ceea ce fac eu aşa că mi-am anunţat cu această ocazie retragerea din viaţa sportivă. Dar mi-a lipsit atmosfera de concurs..

După 25 de ani de pauză am hotărât să revin în lumea competiţională, dar într-un mod lejer. Şi ce introducere mai lejeră poate fi decât participarea la un maraton..

Am auzit de Maratonul Pietrei Craiului de la cei care au fost la ediţiile precedente şi erau hotărâţi să nu rateze nici o altă ediţie. Le-am văzut sclipirea din ochi când povesteau de atmosfera de concurs, le-am simţit pasiunea pe care le-a aprins-o concursul acesta. Apoi am văzut şi pozele de la ediţia 2008. Şi am început să înţeleg.. Mi-am propus să nu ratez sub nici o forma ediţia 2009. Am început să mă documentez, să văd ce presupune un maraton şi cum trebuie să mă pregătesc, să îl abordez corect.. Pentru că mi-am fixat ca obiectiv principal să termin maratonul, să nu îmi forţez limitele prea mult şi să fiu nevoit să abandonez sau să fiu descalificat. Iar ca obiectiv secundar, pentru prima oară în carera mea sportivă: să nu fiu ultimul.

Ziua maratonului se apropie şi gândurile îmi fug tot mai des spre Piatra Craiului.. O să pot să parcurg cu bine cei 41 de kilometri ai cursei? Mă voi încadra în timpii intermediari ca să nu fiu descalificat? Nu cred că am mers niciodată pe jos o aşa distanţă, darămite să o alerg. Antrenamentele mele preferate de alergare (nu neaparat în vederea maratonului) le efectuez pe dealurile împădurite din preajma Alba Iuliei şi constau de obicei în parcurgerea a 7-8 kilometri (maxim 10) de alergare uşoară combinată cu sprinturi, scurte sesiuni de flotări, etc.. Mai nou am introdus în program şi căţărarea de urgenţă în cel mai apropiat copac. Asta de când am dat bot în bot (sau mai exact bot în rât) cu nişte porci de mistreţi care prestau un trail running taman pe traseul meu. Aşadar un antrenament total diferit de ceea ce va trebui să fac la maraton.

Zărneşti, 3 octombrie, ora 7 dimineaţa.. Ceasul sună deşteptarea dar eu sunt treaz de mult. Manânc ceva uşor, mă echipez şi pornesc spre centrul Zărneştiului unde este startul. Plouă bine.. De pe străzile pe care le parcurg apar alţi şi alţi concurenţi care se îndreaptă spre start. Localnicii ne încurajează. La start sunt aproximativ 300 de concurenţi care se încălzesc, îşi urează succes unii altora sau pur şi simplu se concentrează la cursă. Energia se simte în atmosferă şi mă încarc şi eu cu ea. Undeva în faţă ascuns în ceaţa deasă e Piatra Craiului muntele pe care va trebui să il urc şi să îl cobor de două ori pe parcursul cursei. Mă aşteaptă 41 de kilometri, o diferenţă de nivel de 2150 de metri şi ploaie, multă ploaie.. Excelent!
La ora 9:15 .. START! Pe piesa lui Queen “We will rock you” şi în aplauzele mulţimii de spectatori am pornit în marea experienţă.

Alerg uşor până ieşim din Zărneşti şi se termină asfaltul. Când dăm de macadam accelerez uşor şi încep să depăşesc concurenţi. Totul merge bine, sunt reglat termic, alerg pe plat sau urcări uşoare, merg în pas alert pe urcări, depăşesc tot ce prind. Plouă şi sunt deja ud dar pare că e un sistem eficient de răcire fiindcă mi-e numai bine, nici cald nici frig. Nici nu ştiu cum trece prima oră. După o oră jumate sunt la primul punct intermediar La Table. Aici e fixat un timp limită intermediar de trei ore şi jumate. Cine nu ajunge în acest punct în acest interval e descalificat. Aşadar cu timpul stau bine. Daca merg tot aşa va fi excelent. Am parcurs deja primii 10 kilometri şi mă simt bine. Însă va urma urcarea puternică spre Şaua Funduri. Iar eu practic am parcurs până acum mai mult decât distanţa pe care o alerg în mod normal la antrenamentele mele. Mai departe vedem ce-o fi..

Mănânc un baton de cereale şi pornesc mai departe în acelaşi ritm. Însă nu după mult timp se aprinde primul beculeţ de avarie! Un cârcel uşor îmi pişcă gamba stângă. Procedez ca pe vremuri când aveam Dacia 1300 şi se aprindea vreun beculeţ roşu care nu ştiam ce înseamna: dezactivam beculeţul. Ignor şi acum micul inconvenient şi merg mai departe reducînd puţin ritmul. Dar la scurt timp gamba dreaptă mi-e lovită şi ea de o crampă pe care de data asta nu mai pot să o ignor. Mă opresc şi îmi întind cât pot de mult muşchii gambelor. Încerc să continui în acelaşi ritm dar nu mai merge. Cum accelerez un pic cum mi se aprinde beculeţul de avarie pe stânga sau pe dreapta. Aşa că merg încet şi sunt atent să nu mai încord muşchii gambelor aşa că trebuie să păşesc pe toată talpa nu doar pe vârfuri. De câte ori uit şi forţez un pic mai mult, durerea mă săgetează. Înaintez al naibii de încet şi încep să fiu depăşit de ceilalţi concurenţi.
- “E radar mai incolo!” le precizez celorlalţi concurenţi încercând să găsesc o scuză pentru viteza de melc cu care mă deplasez..
M-au depăşit deja cred că toţi pe care i-am întrecut până acum plus încă o dată pe atâţia. Mă opresc des ca să le fac loc să treacă pe lângă mine. La un moment dat prin ceaţă vă chiar şi o femeie cu un copil în braţe care se apropie ca să mă depăşească. Asta e prea de tot! Apropiindu-se, observ totuşi că are ceva rucsac de alergare şi “copilul” e de fapt un bidon mare de apă care e prins de rucsac în partea din faţă.
Cât o mai fi până în Şaua Funduri de unde ar trebui să înceapă coborârea..? Deodată gamba stângă mi-e cuprinsă ca într-un cleşte de o crampă cum nu am mai avut până acum şi mă prăbuşesc efectiv. Încerc să întind muşchii gambei trăgând de vârful piciorului spre genunchi dar surpriză.. mi se blochează ceva şi în partea din faţă a piciorului! Şi acolo am muşchi?! Habar nu aveam de asta. (Muşchii “Tibialis anterior” după cum aveam să văd într-un atlas anatomic.). Nu mai ştiu ce să fac ca să scap de crampe. Am practic un picior stâng inutilizabil pe care oricum l-aş suci tot nu scap complet de cîrcei. Abandonul este inevitabil. Gata cu obiectivele ce mi le-am fixat la începutul maratonului. Obiectivul meu este acum să cobor cu bine de pe munte. Ma uit pe harta tipărită pe o coală să vad pe unde ar fi mai bine să cobor dar e udă complet şi inutilizabilă. Am stat minute bune pe jos şi mă ia frigul. Din urmă mă ajunge un alt concurent. Ia te uită, mai sunt alergători care încă nu m-au depăşit! Îmi dă un tub de Diclofenac pe care îl storc cu sete şi îmi masez frenetic ambele gambe. Mai vin şi alţi concurenţi din urmă şi la sfatul unora aleg să nu ma întorc ci mai bine să cobor la Plaiu Foii fiindcă am mai puţin de mers. Odată ajuns acolo, “mă predau” şi apoi găsesc eu o maşină să ajung până în Zărneşti.
Diclofenacul şi-a făcut efectul şi parcă mă simt mai bine. La Plaiu Foii este fixat al doilea timp limită imtermediar de şase ore jumate. Hmm.. oare aş putea să ajung acolo în acest interval şi practic să nu abandonez ci să închei cursa acolo? Cursa se poate încheia nu doar la Zărneşti ci la alte trei puncte intermediare la care dacă declari cursa încheiată vei intra în clasament şi nu va fi considerat abandon. Unul din aceste puncte este Plaiu Foii. Numai să ajung la timp acolo.

Drumul coboară spre refugiul Şpirla, ploaia a încetat iar eu mă simt tot mai bine. Peisajul de toamnă începe să se arate ochilor. O scurtă pivire la ceas îmi arată faptul că voi ajunge la timp la Plaiu Foii chiar dacă doar merg şi nu alerg. Sunt bucuros pentru asta dar pe de altă parte regret că nu voi putea încheia maratonul la Zărneşti ci într-un punct intermediar. Dar vremea e tot mai buna şi mie coborîrea îmi prieşte, ba chiar am depăşit un alt concurent care se oprise să îşi golească vezica. Şi dacă aş încerca totuşi…? Să mă văd cu bine la Plaiu Foii şi apoi mai vedem..

Ajung la Plaiu Foii unde e o atmosferă incredibilă. Cu toată ploaia care a căzut peste zi, sunt o mulţime de spectatori care ne aplaudă şi ne încurajează.
- “Hai mă copile în cabană că ai îngheţat acolo!” încearcă o mamă să îşi determine copilul să intre la căldură.
- “După ce trece tata.” răspunde el şi îşi suflă în mâini între reprizele de aplaudat ceilalţi concurenţi.
- “Lasă-l pe tată-to că o fi abandonat, nu vezi ce vreme îi afară?!”
- “Tata nu abandonează!!”
Mă îndrept spre punctul de realimentare şi înşfac un pahar de supă pe care îl beau din voleu. Mă cam ard fiindcă e fierbinte. Dar are asupra mea un efect fantastic, de parcă aş fi înghiţit energie pură. Parcă sunt calul lui Harap Alb (iniţial gloabă) şi tocmai am servit la prânz o porţie dublă de jăratec cu sos remoulade şi încep transformarea în aprig armăsar. Am luat şi al doilea pahar de supă şi după prima inghiţitură am avut convingerea că pot încheia cu bine acest maraton.

Ce-a fost a fost. De la Zărneşti pînă aici a fost o etapă. Ce-a fost mult a trecut. Urmează etapa a doua de aproximativ 17 kilometri pe care o voi trata ca pe o nouă cursă. Am de urcat până la refugiul Diana şi apoi de coborât până în Zărneşti. Pornesc în ritm alert. Nu fug fiindcă nu vreau să risc să ma apuce iar crampele şi oricum urmează o urcare foarte accentuată spre Diana şi nu e de alergat acolo. Urc constant spre Diana şi nu mă opresc decît ca să beau apă. Îmi găsesc ritmul şi mă simt în elementul meu înaintînd printre copacii uriaşi. Mă simt bine şi aproape că îmi pare rău că după o ora jumate de la plecarea din Plaiu Foii am ajuns sus la Diana şi încep ultima coborâre. La punctul de control de la Colţul Chiliilor mai savurez rapid nişte felii de brînză şi nişte struguri de la punctul de alimentare şi îmi continui drumul. Încep din nou să alerg şi în curând se vede Zărneştiul. Înainte de intrarea în oraş e un cioban cu oile şi cu un copil.
- “Haide, mai ai un kilometru” îmi strigă copilul aplaudînd.
Parcă prind aripi şi accelerez. Intru în oraş şi finişul e aproape.
- “Încă 200 de metri” se aude de undeva din stânga. O tanti în dreapta a scos capul pe geam şi aplaudă. Accelerez şi mai tare. Văd sensul giratoriu din centrul Zărneştiului. Mă apropii de el şi din greşeală o iau spre casa de cultură în loc de finiş. Observ finişul cu coada ochiului, dau totuşi o tură regulamentară în jurul giratoriului şi mă îndrept cu viteză maximă spre sosire. Gambele rezistă. Trec linia de sosire în uralele publicului, aplauze şi sunete de talăngi. Imediat sare la mine unul dintre organizatori şi-mi oferă o băutură de hidratare şi mă întreabă dacă sunt bine. Da, sunt în regulă, aş bea ceva cald. Se scuză că nu au nimic cald dar îmi oferă dacă vreau cafeaua lui pe care tocmai şi-a preparat-o. O accept cu placere. Pleacă apoi în fugă spre următorul concurent care trece linia de sosire. Sorbind din cafea şi zâmbind necontrolat mă duc spre grupul de spectatori şi aplaud şi eu concurenţii care continuă să sosească. Mă cufund în atmosfera de la sosire. Mă duc la un chioşc să imi iau o bere şi tanti de acolo mă vede că sunt unul dintre concurenţi şi îmi face semn să intru în faţă. Cei de la coadă nu obiectează, ba mai mult mă invită şi ei să trec în faţă.

Am încheiat primul meu maraton. O experienţă pe care nu o să o uit niciodată. Cu timpul de 8 ore şi 57 de minute am terminat pe locul 71 din 98 de concurenţi la categoria 30-40 ani şi pe locul 173 din 238 la Open masculin. Aşadar, obiectivele indeplinite!
Atmosfera competiţiei a fost fantastică. Şi asta s-a datorat în principal atitudinii de care au dat dovadă organizatorii, localnicii, spectatorii şi concurenţii. Pentru toţi aceştia: RESPECT!
Dacă mai merg şi la următoarea ediţie..? Luna asta mă odihnesc, dar de luna viitoare încep antrenamentul.

Link-uri:
- site-ul oficial al competiţiei:
http://maratonpiatracraiului.blogspot.com/

- maratonul văzut prin ochii altor concurenţi (de pe locuri fruntaşe )
http://gianinalin.blogspot.com/2009/10/maraton-piatra-craiului-2009-gianina.html
http://x-summer.blogspot.com/2009/10/maraton-piatra-craiului-2009.html
http://gianinalin.blogspot.com/2009/10/mpc-2009-alergat-de-alin-3oct.html
http://alinciula.blogspot.com/2009/10/primul-maraton.html
http://hoinarii.blogspot.com/2009/10/mpc-2009_05.html

- poze de la maraton făcute de organizatori:
http://picasaweb.google.com/maraton.pc/MPC2009Sis#
http://picasaweb.google.com/maraton.pc/MPC2009IonutSiDiana#
http://picasaweb.google.com/maraton.pc/MPC2009Ilie#
http://picasaweb.google.com/maraton.pc/MPC2009Liviu#

“Iarna nu-i ca vara.”
Traian Băsescu

Între 22-28 iunie am purces din nou la Bâlea la etapa de vară a şcolii Everest, dacă tot eram încă în priză de la etapa de iarnă care a avut loc nu de mult ( 6-12 aprilie 2009). De data aceasta Fane a avut doar trei elevi: Adriana şi Viviana din Timişoara şi subsemnatul din Alba Iulia. Faţă de dificultatea şcolii de iarnă, etapa de vară a fost ca o plimbare în parc într-o după-amiază ploioasă. Ţinând cont că am avut coechipiere două domnişoare, am făcut pe porterul echipei şi am cărat echipamentul. Însa am fost recompensat din plin de talentele lor culinare şi aşa supe la plic delicioase cum găteau ele nu am mai savurat nicicând. Cu ocazia asta cred că am pus la loc kilele pe care le-am dat jos în iarnă.

Ca şi condiţii meteo am realizat încă o dată că iarna nu-i ca vara, adică pe munte sezonul estival te poate surprinde cu zile mai friguroase decât cel hivernal.  În iarnă ne-a pârlit soarele care rar s-a ascuns după vreun nor rătăcit pe acolo iar acum ne-a plouat zilnic câte un pic plus că vânt rece şi ceaţa au fost prezenţe destul de constante. Cu toate astea ne-am putut desfăşura activitatea destul de bine. Activitate care a constat în parcurgerea parţială a unor muchii: Muchia Bâlii, Muchia Buteanu, Muchia Laiţa, bucata de creastă dintre Vf. Laiţa şi Turnul Paltinului. Traseele le-am parcurs legaţi în coardă, amplasând şi recuperând diverse asigurări mobile: bucle, pitoane, friend-uri.

Caprele negre ne-au dat zilnic întâlnire. Într-o zi ne-au urmat parcă, fiindcă mergeau paralel cu noi: ele pe Muchia Bâlii şi noi prin Valea Doamnei. Nu cred că a fost zi să nu vedem două-trei capre. Tot ce a trebuit să facem ca să nu le speriem şi să ne putem bucura de prezenţa lor a fost să păstrăm liniştea, chiar şi atunci cand ne scăpa ciocanul pe lângă pitonul pe care îl ţineam cu mâna.

O prezenţă constantă în toată săptămâna petrecută în Făgăraşi au constituit-o marmotele al căror fluierat îl auzeam frecvent. Deşi îmi doream să văd măcar una şi eventual să o pozez să le arăt copiilor, de văzut însă, nu am reuşit să văd decât una vânată de doi câini care s-au ţinut scai de noi. După calculele mele am văzut cam 72% din marmotă. Mi-a părut tare rău de ea dar din păcate nu am avut cum să o ajut. Totuşi, în ultima zi am avut privilegiul să admir o marmotă chiar aproape de refugiul salvamont.

Rapelul a fost unul din elementele care ne-a dat emoţii la început. După ce am prins încredere în echipament şi în noi, rapelul a devenit o plăcere.

Am exersat trecerea în rapel a unei surplombe de pe acoperişul intrării în tunel.

În ultima zi, după festivitatea de premiere am avut parte de o surpriză plăcută şi anume toată familia m-a vizitat la Bâlea.

Nu m-am lăsat mai prejos şi le-am pregătit şi eu o surpriză şi anume câte o tură cu tiroliana. Nevastă-mea nici n-a vrut să audă şi nu s-a apropiat la mai puţin de cinci metri de locul de start. Fetele au cerut fiecare câte un bis (pe care l-am şi efectuat de altfel) şi nu s-au dezlipit de tiroliană până nu le-am promis că le cumpar şi lor una. Acum caut să văd pe unde oi găsi..