Şcoala de munte Everest 2009 – etapa de vară

„Iarna nu-i ca vara.”
Traian Băsescu

Între 22-28 iunie am purces din nou la Bâlea la etapa de vară a şcolii Everest, dacă tot eram încă în priză de la etapa de iarnă care a avut loc nu de mult ( 6-12 aprilie 2009). De data aceasta Fane a avut doar trei elevi: Adriana şi Viviana din Timişoara şi subsemnatul din Alba Iulia. Faţă de dificultatea şcolii de iarnă, etapa de vară a fost ca o plimbare în parc într-o după-amiază ploioasă. Ţinând cont că am avut coechipiere două domnişoare, am făcut pe porterul echipei şi am cărat echipamentul. Însa am fost recompensat din plin de talentele lor culinare şi aşa supe la plic delicioase cum găteau ele nu am mai savurat nicicând. Cu ocazia asta cred că am pus la loc kilele pe care le-am dat jos în iarnă.

 

Ca şi condiţii meteo am realizat încă o dată că iarna nu-i ca vara, adică pe munte sezonul estival te poate surprinde cu zile mai friguroase decât cel hivernal.  În iarnă ne-a pârlit soarele care rar s-a ascuns după vreun nor rătăcit pe acolo iar acum ne-a plouat zilnic câte un pic plus că vânt rece şi ceaţa au fost prezenţe destul de constante. Cu toate astea ne-am putut desfăşura activitatea destul de bine. Activitate care a constat în parcurgerea parţială a unor muchii: Muchia Bâlii, Muchia Buteanu, Muchia Laiţa, bucata de creastă dintre Vf. Laiţa şi Turnul Paltinului. Traseele le-am parcurs legaţi în coardă, amplasând şi recuperând diverse asigurări mobile: bucle, pitoane, friend-uri.

Caprele negre ne-au dat zilnic întâlnire. Într-o zi ne-au urmat parcă, fiindcă mergeau paralel cu noi: ele pe Muchia Bâlii şi noi prin Valea Doamnei. Nu cred că a fost zi să nu vedem două-trei capre. Tot ce a trebuit să facem ca să nu le speriem şi să ne putem bucura de prezenţa lor a fost să păstrăm liniştea, chiar şi atunci cand ne scăpa ciocanul pe lângă pitonul pe care îl ţineam cu mâna.

 

O prezenţă constantă în toată săptămâna petrecută în Făgăraşi au constituit-o marmotele al căror fluierat îl auzeam frecvent. Deşi îmi doream să văd măcar una şi eventual să o pozez să le arăt copiilor, de văzut însă, nu am reuşit să văd decât una vânată de doi câini care s-au ţinut scai de noi. După calculele mele am văzut cam 72% din marmotă. Mi-a părut tare rău de ea dar din păcate nu am avut cum să o ajut. Totuşi, în ultima zi am avut privilegiul să admir o marmotă chiar aproape de refugiul salvamont.

Rapelul a fost unul din elementele care ne-a dat emoţii la început. După ce am prins încredere în echipament şi în noi, rapelul a devenit o plăcere.

Am exersat trecerea în rapel a unei surplombe de pe acoperişul intrării în tunel.

În ultima zi, după festivitatea de premiere am avut parte de o surpriză plăcută şi anume toată familia m-a vizitat la Bâlea.

Nu m-am lăsat mai prejos şi le-am pregătit şi eu o surpriză şi anume câte o tură cu tiroliana. Nevastă-mea nici n-a vrut să audă şi nu s-a apropiat la mai puţin de cinci metri de locul de start. Fetele au cerut fiecare câte un bis (pe care l-am şi efectuat de altfel) şi nu s-au dezlipit de tiroliană până nu le-am promis că le cumpar şi lor una. Acum caut să văd pe unde oi găsi..