Maraton Piatra Craiului se-ntoarce

„When we encounter chaos, we try to get rid of it rather than go with it. The warrior knows that’s not possible, and seeks to find internal harmony in the midst of chaos.”
Arno Ilgner – The Rock Warrior’s Way

Maraton Piatra Craiului 2010 - La start (foto Daniel Florea)

Maraton Piatra Craiului 2010 – La start (foto Daniel Florea)

Zgribulit, mușcat de crampe musculare, ud, târându-mă rupt de oboseala.. Cam așa mi-am petrecut precedenta ediție a Maratonului Pietrei Craiului. Când am ajuns în Zărnești la sosire după 9 ore de la start, organizatorii erau încă acolo și îi încurajau pe toți concurenții, până la ultimul. Însă cu o mână aplaudau iar cu cealaltă dădeau deja cu mopul și întorceau scaunele cu picioarele în sus pe mese. Trecuse de mult ora închiderii. În timp ce urcam în patru labe scările pensiunii unde eram cazat în Zărnești, mi-am propus solemn să mă întorc.
De atunci a trecut un an.. Un an în care am alergat mai des și am participat la câteva semimaratoane și concursuri de schi de tură. Un an în care am învățat foarte multe dar în mod special am învățat să mă bucur de alergare indiferent de starea vremii și de condițiile din teren. Nu mai există vreme rea, crampele musculare mă vizitează tot mai rar, întrebările de genul “cât timp a trecut?”, “cât o mai fi până la următorul punct de control?”, “cine naiba m-a pus să vin la concursul ăsta?” care mă frământau în timpul concursurilor au început să dispară. Important a devenit drumul, nu destinația.
Cu Csaba, Aron și Imre la start

Cu Csaba, Aron și Imre la start

E 2 octombrie 2010 și sunt din nou la start-ul MPC. Ca de obicei, atmosfera e foarte faină. Se chiuie, se fac exerciții de încălzire, se glumește. Peste 400 de persoane așteaptă să ia startul la a 5-a ediție a acestui maraton. De data asta am trei suporteri prețioși: soția și cele două fetițe. Soția remarcă surprinsă : “nu am văzut niciodată atâția bărbați fără burtă adunați la un loc”. Ana (fetița cea mare) remarcă un câine Husky care îi acaparează toată atenția. Iulia (fetița cea mică) nu remarcă nimic. Ea n-are timp de chestii din astea. În schimb dărâmă nu șiu ce suport și se face ea remarcată.
Vremea se anunță rece, cu posibile precipitații (ploaie la altitudini mai joase și ninsoare în creastă). E bine. În boxele de la start răsună melodia “Ora Hora” a trupei Phoenix și chiar se încinge o horă de către concurenții din fața liniei de start. Urma probabil Perinița însă pe neașteptate se dă startul. Dau și eu un chiot și pornesc. Mulțimea de concurenți se dispersează destul de rapid.

Montaj video Alexandra Coliban

Alerg destul de ușor primii kilometri ca să îmi fac încălzirea. Mă depășesc o mulțime de concurenți. Mulți au plecat tare din start însă rămâne de văzut cum se vor adapta când încep urcările serioase. Când părăsim drumul și începem urcarea pe potecă scot bețele telescopice din teacă. Bună invenție bețele astea, parca am cuplat 4×4. E prima dată când le folosesc la alergare. Cel puțin pe urcări sunt extrem de utile. Pe coborâri mai mult mă încurcă însă. Nici nu știu cum trec primi 10 kilometri și suntem deja La Table la primul punct de realimentare. Nici nu prea mi-e foame sau sete însă văd că oamenii de la punctul de control s-au pregătit cu diverse bunătăți și nu e frumos să îi refuz așa că servesc niște struguri și plec mai departe. Iau și un gel energizant fiindcă imediat începe distracția: urcarea spre Șaua Funduri, o diferență de nivel de aproximativ 600 de metri, cu pantă accentuată. Aici nu mai pot să alerg ci doar să merg alert folosind mult bețele. “Haide, mers alert dar fără crampe musculare până în creastă!” – asta îmi propun. Anul trecut cam pe aici începuseră deja crampele musculare. Anul ăsta mi-am strecurat în echipament și un tub de Diclofenac, cu care să îmi masez mușchii la nevoie.
Muntele ieșit momentan din ceață (Foto Nico Verhelst)

Muntele ieșit momentan din ceață (Foto Nico Verhelst)

Creasta este în ceață iar concurenți care urcă dispar în ceață unul câte unul. Un concurent care se află la prima participare, echipat până în dinți stă epuizat pe un mușuroi și privește șirul de concurenți care urcă. Probabil după calculele lui, cam pe unde dispar ei în ceață ar trebui să fie creasta si chinul să se termine. Însă pentru câteva momente ceața se ridică ușor dezvăluind crudul adevăr: creasta e mult mai sus iar oamenii se văd deja ca niște furnici în urcare. Întruchipare a deznădejdii, cu ochii cât cepele ațintiți spre limita ceții, concurentul epuizat de pe mușuroi abia mai poate să îngaime: “Ai să-mi bag BIIIIP!”. Deși abia îmi stăpânesc râsul, îl înțeleg perfect. Parcă mă văd pe mine anul trecut. Râd practic de mine. Nu-i nimic, trebuie să treacă prin asta iar la anul se va veseli și el când își va aminti experiența.
Pe creastă (foto Laurențiu Pavel)

Pe creastă (foto Laurențiu Pavel)

Continui urcarea și ceața mă învăluie. Deja se răcorește dar mi-e bine. Mă cufund în peisaj și savurez efectiv urcarea. Ajung în final în creastă. Peisajul care apare pe alocuri prin ceața mișcătoare e fantastic. Acele jnepenilor sunt pline de chiciură. E rece și adie un pui de vânt. Porțiune de creastă e scurtă și urmează coborârea.
Din Valea Urzicii și până la Umeri e o porțiune plină de suișuri și coborâșuri care parcă nu se mai termină. Deja mă apropii de mijlocul cursei și încep să simt oboseala. Am evitat maratoanele din timpul anului și am preferat semimaratoanele. Am alergat deja aproape un semimaraton și resursele îmi sunt tot mai puține. Am confirmarea acestui fapt la coborârea de la Șpirla spre Plaiul Foii, când sunt întrecut de o serie de concurenți pe care inițial îi depășisem în urcare spre creastă. Parcă mi-e și foame iar apa mi-e pe sfârșite și începe să plouă ușor.
Eu cred că decolez de aici (foto Laurențiu Pavel)

Eu cred că decolez de aici (foto Laurențiu Pavel)

Dar bine că nu am crampe. S-a încheiat coborârea abruptă și urmează o zonă destul de plată până la Plaiul Foii. Alerg cam anemic. În astfel de momente recurg la următorul tertip: ochesc în față un “iepure”, adică un concurent care aleargă într-un ritm care îmi convine și mă țin coadă după el. Uite, am ochit o “iepuroaică” de data asta, o fată care se mișcă bine și încerc să mă țin după ea. Face pași mari și are mers de bărbat și numai elasticul sutienului care se vede prin tricoul transpirat lipit de spate îi trădează sexul. La un moment dat întoarce capul într-o parte și constat cu stupoare că are barbă și mustață! Ia te uită: femeia cu barbă!
Coborâre din creastă (foto Laurențiu Pavel)

Coborâre din creastă (foto Laurențiu Pavel)

Adevărul e că acest concurs a câștigat foarte mult în popularitate și la start s-au înscris anul acesta chiar și trei japonezi. Era o chestiune de timp să apară și alte personaje colorate ca femeia cu barbă, înghițitorul de săbii, piticul porno, etc.. Însă apropiindu-mă de personaj îmi dau seama că e bărbat și îl și cunosc din vedere, de pe la alte concursuri. Diplomat cum sunt eu câteodată, îl întreb: “De ce porți sutien?”. Îmi explică răbdător că nu e sutien ci centură, care îi măsoară frecvența bătăilor inimii și o transmite la ceasul de pe mână, care mai comunică și cu ceva dispozitiv pe care mi-l arată legat de șireturile de la încălțăminte, care e cu GPS și care etc.. etc.. M-am pierdut deja în explicații. Oricum, cu dotările pe care le are, Borg din Star Trek e mic copil pe lângă el. La un moment dat începe să piuie ceva. “Cred că îți piuie sutienul.. asta.. centura adică” îi zic eu. Îmi spune că de fapt ceasul piuie și trebuie să încetinească fiindcă frecvența inimii i-a depășit pragul nuștiucare. Îl salut cordial și alerg mai departe.
Uite și Plaiul Foii! Aici iau pauza cea mai lungă din toată cursa. Stau vreo cinci minute la punctul de control unde beau tot ce prind: supă, ceai, apă. Și aș bea încontinuu dar mă opresc știind că o să mă mișc greu cu burta plină. Oricum deja mă simt alt om. Nu am avut crampe până acum, ploaia s-a oprit înainte să apuce să ne ude prea tare.. E bine.
Urcare spre refugiul Diana (foto Simon Botond)

Urcare spre refugiul Diana (foto Simon Botond)

Urmează urcarea spre refugiul Diana. Partea mea favorită. Nu se pune problema de alergat fiindcă e prea abruptă urcarea. Scotocesc prin buzunar după tubul de gel energizant fiindcă e timpul pentru încă o doză care să mă apere de crampe. Dau de tub și trag o dușcă privind în sus spre creastă. Ce naiba?! E cam rău la gust. Ăla de dinainte a fost bun. Ăsta are gust de .. Diclofenac!! Na că am încurcat borcanele și am supt din tubul de Diclofenac. Bine că am luat doar o gură mică. Găsesc tubul bun și mă dreg. Urc cât pot de alert spre Diana și chiar încep să mai depășesc alți concurenți. Urcarea asta îmi place grozav. Îmi plac copaciii ăia imenși pe lângă care trecem. Timpul trece foarte rapid și mă văd sus la Diana. De acum avem numai coborâre. Pun bețele pe rucsac și îi dau drumul la vale. Trece și Colțul Chiliilor și panta începe să fie tot mai domoală. Din nou alerg destul de greu fiindcă nu prea mai am resurse. Caut iar un „iepure” dar concurenții sunt destul de împrăștiați și nu găsesc nici unul disponibil. Observ un câine care aleargă cam pe direcția în care merg eu. Hai să vedem, nu poate fi el „iepurele”? Cred că simte că îl urmăresc și își întoarce capul spre mine de câteva ori. De câte ori se uită la mine am impresia că seamănă izbitor cu Haile Gebrselassie. “O fi de la Diclofenac”, îmi zic. Dar îl iau totuși ca pe un semn bun și îl urmez în continuare până când, spre dezamăgirea mea, face brusc la dreapta și își vede de drumul lui. Deja Zărneștiul e aproape. Intru deja pe asfalt, mai e un kilometru. . mai sunt 500 de metri.. uite și sosirea: spectatori, urale, talăngi, aplauze, atmosferă faină.

Octav Băncilă - 1907 (foto Nico Verhelst)

Octav Băncilă – 1907 (foto Nico Verhelst)

Sosește subsemnatul (foto Nico Verhelst)

Sosește subsemnatul (foto Nico Verhelst)

Trec linia de sosire dupa aproape 6 ore jumate, un timp cu 2 ore jumate mai bun ca anul trecut. Sunt obosit dar nu rupt. Am alergat atât cât să ma simt bine, să savurez călătoria asta. Față de ce am tras anul trecut, acum a fost parcă o alergare de relaxare. Vreau să mă năpustesc spre punctul de alimentare să beau iar tot ce prind însă din mulțime se desprind fetele și soția și se năpustesc ele asupra mea. Îmbrățișări, pupături, efuziune, curcubeu..
Urmează apoi cursa de alergare a copiilor unde participă și fetele. Cu asta ar fi trebuit să încep și eu anul trecut, nu să mă arunc direct la maraton.

Duminică a urmat întoarcerea agale spre casă. Am făcut un scurt popas la Bran unde am nimerit în plină sărbătoare Răvășitul Oilor. Am servit cu ocazia asta un bulz cu pastramă de oaie stropit apoi cu două pahare de must proaspăt de am uitat de toata febra musculară și aș fi fost în stare să alerg încă un maraton după masa aia. Cam asta a fost pentru mine Maraton Piatra Craiului 2010. Rezultate, poze și alte cele puteți vedea aici: www.maratonpiatracraiului.blogspot.com

Ana pregătindu-se de start

Ana pregătindu-se de start

Iulia după concurs

Iulia după concurs

5 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *