Şcoala de munte Everest 2009 – etapa de iarnă

„Learning is not compulsory. . . neither is survival.”
William Edwards Deming
Refugiul Salvamont de la Bâlea. Casa noastră timp de o săptămană.

Refugiul Salvamont de la Bâlea. Casa noastră timp de o săptămană.
Foto: Ciprian Stoica

Sătul de cozile care se formează la instalaţiile de cablu de prin toate staţiunile noastre de schi, am făcut pasul spre schi de tură.. şi nu am mai privit înapoi. Însă deplasarea iarna pe munte (fie pe schiuri fie cu pasul) departe de staţiunile amenajate implică nişte riscuri deloc de neglijat. Riscuri controlabile în cea mai mare parte, dar cu condiţia să vrei să înveţi cum se merge iarna pe munte. Sunt mai multe modalităţi de a învăţa. Una din ele este participarea la şcoli de munte. Aflând ca amicul meu parapantist Fane Tulpan organizează la Bâlea o astfel de şcoală de iarnă m-am înscris imediat.
Decalată cu o săptămână din cauza căderilor masive de zăpadă, Şcoala de iarnă Everest 2009 de la Bâlea s-a desfăşurat între 6-12 aprilie în felul următor:
Urmele unei avalanşe, văzute din telecabină.

Urmele unei avalanşe, văzute din telecabină.
Foto: Mihai Huşleag

– Luni, 6 aprilie
Doi clujeni speologi (Roxana şi Petre) trec prin Alba Iulia şi mă iau cu ei cu maşina şi mergem spre Bâlea. Ajungem la Bâlea cascadă şi durează cam o oră până se strânge toată trupa de 11 oameni din diverse colţuri ale ţării: Cluj Napoca, Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Bucureşti, Iaşi. Urcăm cu telecabina şi ne îndreptăm apoi spre refugiul Salvamont care ne va fi casă pentru o săptămână. Mâncam rapid ceva şi ieşim pe panta dintre refugiu şi Şaua Doamnei la prima lecţie şi anume mersul pe zăpadă în urcare, coborâre şi traversare cu şi fără piolet. După care câţiva dintre noi mergem în partea cealaltă a refugiului şi purcedem la săpat toaleta în zăpadă. Toaleta din refugiu este complet îngheţată şi inutilizabilă aşa că trebuie să ne descurcăm cumva.
– Marţi, 7 aprilie
Vremea se anunţă faină. Pornim pe la ora 9 înspre Şaua Doamnei. Odată ajunşi în şa începem să exersăm alunecările şi opririle. Prima dată fără piolet şi apoi cu piolet. Ne dăm drumul pe spate, pe lateral, cu capul în jos, etc.. Încercăm diverse scenarii posibile într-o situaţie reală. Panta spre Valea Doamnei nu e foarte abruptă şi se îndulceşte mai jos fiind propice exerciţiilor.
În pas aproximativ vioi spre Şaua Doamnei.

În pas aproximativ vioi spre Şaua Doamnei.
Foto: Teo Ciontu

Exerciţii de frânare a alunecării. Foto: Roxana Tilca

Exerciţii de frânare a alunecării.
Foto: Roxana Tilca

Totuşi îmi dau drumul cu teamă fiindcă îmi este încă viu în minte un episod pe care l-am trăit în decembrie 1996 când am fost în Retezat cu un grup din Timişoara (eram şi eu student Timişorean pe vremea aia). Era prima mea ieşire pe munte iarna. Nici măcar nu schiam pe vremea aia. Urcaserăm pe Peleaga de la refugiul Bucura. Eu nu aveam piolet ci beţe de schi şi stiam doar la modul teoretic cum trebuie să te opreşti în caz de cădere. La coborâre cei care aveau pioleţi şi-au dat drumul „pe cur” dar au insistat înainte să nu facem la fel cei care nu au piolet. Nu am rezistat tentaţiei şi mi-am dat şi eu drumul însă am prins rapid viteză şi la prima tentativă de frânare beţele de schi mi-au zburat din mână. În alunecare m-am lovit cu picioarele de un coechipier care era mai jos şi coborâse cu pioletul. Coliziunea m-a întors cu capul la vale şi am început să ma rostogolesc. Situaţia scăpase complet de sub control, nu mai vedeam nimic fiindcă aveam zăpadă pe ochelari, ştiam doar că mă rostogolesc cu salturi fiindcă nu mai simteam că alunec ci că mă lovesc din când în când de pantă ca o minge. Şi la un moment dat m-am oprit.. Nu ştiu cum.. Pur şi simplu am constatat că m-am oprit. Probabil am dat şi cu capul de ceva în alunecare fiindcă mă durea rău de tot şi îmi apăsam cu putere tâmplele fiindcă aveam senzaţia că mi se crapă capul în două. Altfel, în afara unui firicel de sânge care mi se scurgea dintr-o nară eram viu şi nevatamat. Timp de vreo 5 ani nu m-am mai apropiat de munte iarna.
Calculând unghiul optim pentru a înfige pioletul. Foto: Claudia Damoc

Calculând unghiul optim pentru a înfige pioletul.
Foto: Claudia Damoc

Poză de grup. Foto: Claudia Damoc

Poză de grup.
Foto: Claudia Damoc

Aşadar abordez cu teamă toate exerciţiile pe care le efectuăm. După ce terminăm cu exersatul ne punem colţarii şi urcam spre Vârful Paltinului. Este prima dată când folosesc colţari aşa că profit de ocazia asta şi printr-o mişcare graţioasă îmi tai pantalonii şi o parazăpadă. De pe Vârful Paltinului ţinem creasta până pe Vârful Iezerul Caprei. Vremea e faină, strop de nor nu e pe cer, e cald şi vântul abia adie. De acolo coborâm în Şaua Caprei şi din şa direct în jos spre lacul Bâlea urmând să exersăm opririle cu pioletul. Panta e abruptă şi nu am încă încredere în echipament şi în mine şi sunt stresat. Zăpada s-a înmuiat de la soare şi asta ne ajută fiindcă nu luam viteză mare. Ajungem jos cu bine şi facem o baie de soare pe terasa cabanei Bâlea Lac. Mergem apoi la refugiu unde mâncăm şi apoi urmează o discuţie despre noduri. Învăţăm semicabestanul, optul, coada vacii. Mâine vom merge legaţi în coardă.
Mă duc la culcare obosit şi beat de soarele pe care l-am încasat peste zi. Cum închid ochii mă văd alunecând pe o pantă.. vine o săritoare şi eu nu reuşesc să mă opresc cu pioletul. Tresar şi mă trezesc. Scenariul se repetă de câteva ori dar până la urmă adorm.
Ţine amarajul ăsta?

Ţine amarajul ăsta?
Foto: Teo Ciontu

O capră neagră ne priveşte amuzată. Foto: Dan Nedelcu

O capră neagră ne priveşte amuzată.
Foto: Dan Nedelcu

– Miercuri, 8 aprilie
Pornim pe la 8:30 de la lac in sus spre Şaua Caprei. Undeva la treimea drumului ne împărţim în 4 echipe fiecare cu coarda ei. Ne legăm în coardă şi exersăm mersul simultan precum şi asigurarea coechipierilor de coardă care urcă, cu ajutorul unui piolet înfipt în zăpadă, carabinieră şi semicabestan. Ne cam încurcăm mâinile prin nodurile alea încercând să ne mai amintim cum le făceam în seara precedentă. Încercăm alunecari uşoare constatând că sistemul funcţionează şi coechipierul care ne asigură ne poate ţine. Totuşi încă nu am încredere deplină în echipament. Urcăm astfel până în Şaua Caprei după care urcăm pe Vârful Văiuga. Vremea faină, peisaj superb. Coborâm înapoi în Şaua Caprei şi de acolo direct spre Bâlea lac exersând din nou opririle în piolet. Deja merge mult mai bine. Seara discutăm despre alte noduri: cabestan, modalităţi de legare a două corzi, reluăm şi nodurile din seara precedentă. Mă duc la culcare într-o formă mai buna ca în seara precedentă. Tot spre săritoarea aia mă îndrept în alunecare când închid ochii însă de data asta mă opresc fără probleme. Adorm relaxat.
Exersăm nodurile în refugiu. Foto: Claudia Damoc

Exersăm nodurile în refugiu.
Foto: Claudia Damoc

Discipolul şi maestrul. Foto: Dan Nedelcu

Discipolul şi maestrul.
Foto: Dan Nedelcu

Mi s-au aprins beculeţele. Foto: Marian Murgu

Mi s-au aprins beculeţele.
Foto: Marian Murgu

Sus, sus, sus la munte sus.. Foto: Teo Ciontu

Sus, sus, sus la munte sus..
Foto: Teo Ciontu

– Joi, 9 aprilie
Ziua cea mai lungă, ziua cea mai faină..
Pornim în jur de ora 8:45 spre Vârful Văiuga dar pe alt traseu decât cu o zi înainte când l-am urcat din Şaua Capra. De data aceasta urcăm un pic deasupra lacului şi facem mult stânga ocolind vârful Văiuga. Tovarăşi de drum ne sunt doi câini: Boris, un ciobanesc blând şi Nero, un maidanez pitic de la Cabana Bâlea Lac care e tot o zdroabă şi îl bâzâie încontinu pe Boris care îi tolerează incredibil de calm asalturile. Ajungem la baza căldării Văiuga. La un moment dat un ciopor de capre negre străbat în viteză Muchia Buteanu. Parcă plutesc peste denivelările pantei, parcă nici nu o ating. De acolo urcăm pe Văiuga şi apoi pe creastă spre Vânătoarea lui Buteanu via Vârful Capra. Vremea e superbă. Câţiva nori şi-au făcut apariţia pe cer şi ne mai protejează de soare. Admirăm urmele lăsate de o avalanşă care a poposit în Lacul Capra cu ceva vreme în urmă. Cred că era interesant să o vedem „live”.
Dom' profesor Fane. Foto: Claudia Damoc

Dom\’ profesor Fane.
Foto: Claudia Damoc

Negoiu în depărtare.<br/>Foto: Claudia Damoc

Negoiu în depărtare.
Foto: Claudia Damoc

Ajungem până la aproximativ 10 metri de Vârful Vânătoarea lui Buteanu însă nu mergem până chiar pe vârf deoarece acolo tronează o cornişă de aproximativ 2 metri grosime. Boris şi Nero se hârjonesc fără probleme pe cornişă. Ăştia doi nu mor acasă în patul lor.. Coborâm apoi şi încercăm să identificăm cea mai sigură linie de urmat pentru a coborâ în căldarea Văiuga. Coborâm câte unul. Sunt atent la tot ce mişcă şi sunt pregătit să o iau la sănătoasa în caz că zăpada o ia la vale. Ne regrupăm cu bine în căldare şi ne întoarcem cu toţii la refugiu. Seara discutăm despre coborârea în rapel.
Câţi câini sunt în această îngrămădire de blană? Foto: Roxana Tilca

Câţi câini sunt în această îngrămădire de blană?
Foto: Roxana Tilca

Boris şi Nero pe cornişă. Foto: Mihai Huşleag


Boris şi Nero pe cornişă.
Foto: Mihai Huşleag

Marş glorios. Foto: Marian Murgu

Marş glorios.
Foto: Marian Murgu

Rapel la două carabiniere. Foto: Roxana Tilca

Rapel la două carabiniere.
Foto: Roxana Tilca

– Vineri, 10 aprilie
Pe la 8:30 ne îndreptăm din nou spre terenul de joacă de sub Şaua Capra. Mai durează o vreme până va ajunge soarele pe panta asta aşa că zăpada e îngheţată. Facem iar echipele şi ne legăm în coardă. Ne dăm drumul pe pantă în toate poziţiile posibile asiguraţi de către un coechipier de coardă. Deja am încredere în echipament, în mine, în coechipieri (nu neaparat în această ordine). Îmi dau drumul tare, mă las să iau viteză pregatit fiind să mă opresc cu pioletul în cazul în care coechipierul nu reuşeste să mă oprească. Dar nu se întâmplă asta niciodată. Trecem apoi la amaraje. Realizăm amaraje formate din 2 şi 3 pioleţi. Executăm şi unele greşite ca să vedem cum să nu le facem şi apoi variantele corecte. Utilizând amarajele coborâm în rapel câţiva metri ca să ne obişnuim cu utilizarea opt-ului de rapel şi cu mişcarea aferentă. Ne deplasăm apoi mai jos deasupra unei stânci unde sunt deja două pitoane. Ne pregătim să efectuăm un rapel adevărat de data asta, de la o înălţime de cel puţin 12 metri. Pentru siguranţă suntem filaţi de sus cu încă o coardă. Coborâm pe rând, destul de stresaţi şi crispaţi. Excepţie fac cei doi clujeni care sunt speologi şi care coboară foarte natural.
În rapel. Foto: Roxana Tilca

În rapel.
Foto: Roxana Tilca

Coborâre în căldarea Văiuga. Foto: Dan Nedelcu

Coborâre în căldarea Văiuga.
Foto: Dan Nedelcu

– Sambata, 11 aprilie
Căţărare pe gheaţă. Foto: Marian Murgu

Căţărare pe gheaţă.
Foto: Marian Murgu

Căţărare pe gheaţă. Foto: Teo Ciontu

Căţărare pe gheaţă.
Foto: Teo Ciontu

Avem în meniu căţărare pe cascadă de gheaţă. Ne îndreptăm de dimineaţă spre cascada îngheţată din sudul Lacului Bâlea. Nu e mare dar suficientă ca să ne familiarizăm cu căţărarea utilizând pioleţi şi colţari. Instalăm o manşă în partea de sus a cascadei, un amaraj din două pitoane de gheaţă. Căţărarea merge fain. Am slabit zilele anterioare vreo 2 kilograme, sau cel puţin mă simt mai uşor şi mi se pare că urcarea pe gheaţă merge de la sine. După ce cobor trec la filat. Vreau să învăţ şi meseria asta. Sunt foarte concentrat ca totul să iese bine.
Un pas mic pentru un om, un pas mare pentru Teo. Foto: Roxana Tilca

Un pas mic pentru un om, un pas mare pentru Teo.
Foto: Roxana Tilca

Casa mea pentru o noapte. Foto: Ciprian Stoica

Casa mea pentru o noapte. Nu am mai avut bani pentru termopane.
Foto: Ciprian Stoica

După ce terminăm cocoţatul pe gheaţă trecem la săpat adaposturi în zăpadă fiindcă urmează să petrecem o noapte de bivuac. Ne alegem fiecare câte un loc şi începem să săpam cu tot ce prindem, piolet, lopată, picioare. Lopeţi avem vreo trei şi le mai schimbăm intre noi. În aproximativ două ore avem fiecare câte un adapost. Al meu este langă un bolovan mare. Am ales locul respectiv ca să mă ferească de vânt bolovanul. Este prima zi cu vânt sănătos. Până acum au fost doar adieri. Boris stă pe bolovan şi mă priveşte în timp ce trudesc şi din privirea lui deduc că mă aprobă. Mi-am terminat „casa” şi sunt mulţumit. Un pic obosit dar mă simt în elementul meu. Mă urc pe bolovan lânga Boris şi stăm aşa o vreme ascultând vântul şi privind munţii fără o ţintă anume. Tăcem îndelung, mai ales el. Eu îl mai întreb din când în când câte ceva.. şi tot eu răspund după o vreme. Îmi place că văd în privirea lui că e de acord cu tot ce zic. Noaptea se lasă uşor. Mă duc la culcare mai mult de nevoie. Mi-e că dacă mai stau mult în vânt o să ma ia frigul.
Adorm uşor în adăpostul meu. Sforăielile pe care le-am audiat zilele anterioare în refugiu când dormeam toţi într-o cameră acum lipsesc cu desăvârşire. Doar vântul se aude acum. Dar vântul e prietenul meu bun.. Mă trezesc noaptea şi somnul nu se mai lipeste de mine deşi mi-e bine în sacul de dormit. De fapt nici nu vreau să adorm. E ultima noapte petrecută aci şi vreau să savurez momentul. Gândurile îmi zboara la cartea „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” a lui Ion Gavrilă Ogoranu pe care am recitit-o a patra oară chiar înainte de a veni la Bâlea. Ion Gavrilă Ogoranu, originar din satul Gura Văii de la poalele Făgăraşilor, a fost un luptător anticomunist care şi-a petrecut nu mai puţin de 8 ani (aproximativ între 1948-1956) în Munţii Făgăraşului care i-au slujit drept adăpost lui şi camarazilor săi vânaţi fiind de trupele de securitate. Cu toate încercările extrem de grele prin care a trecut în aceşti ani: foame, frig, camarazi prinşi sau ucişi totuşi a găsit timp să admire frumuseţea munţilor si să o descrie într-un mod fascinant.

Duminica, 12 aprilie

Am supravieţuit cu bine. Foto: Claudia Damoc

Am supravieţuit cu bine.
Foto: Claudia Damoc

Frumoasă vecina noastră, scoate capul pe fereastră.. Foto: Claudia Damoc

Frumoasă vecina noastră, scoate capul pe fereastră..
Foto: Claudia Damoc

Ne întâmpină o zi însorită dar cu vânt puternic. Ieşim care mai de care din adăposturi şi comentăm cum a trecut noaptea. În general bine. Pe ici pe colo la câte unul i-a fost frig la picioare spre dimineaţă. Discutăm în refugiu despre bivuac şi tragem diverse concluzii pe baza experienţei proaspete. Apoi trecem la noţiuni de prim ajutor. După asta avem în meniu prezentarea PIEPS-urilor şi a modului de funcţionare precum şi fazele căutării unei victime prinsă de avalanşă. Sunetul PIEPS-ului căutător îmi dă fiori reci. Ieşim apoi afară şi mai exersăm trei tipuri de amaraje: cu doi pioleţi în T, cu schiurile îngropate orizontal în zăpadă şi cu o insulă mare de zapadă în formă de pară pe după care dăm o buclă mare de coardă. Şi cu asta încheiem cursul. Urmează diplomele, pupăturile, pozele de grup. Ne îndreptăm apoi spre telecabină cu vântul puternic împingându-ne din spate de parcă ar vrea să zică „Gata, mai mereţi şi acasă că v-o ajuns”. Coborâm cu cabina din iarnă drept în inima primăverii. Primul lucru pe care îl văd când ies din clădirea cabinei e un grup de păpădii pe care le survolează un fluture alb, nehotărât pe care să se aşeze. Faină iarnă las în urmă, încheiată apoteotic cu o săptămână la Bâlea, dar bună invenţie e şi primăvara asta.
Absolvenţi, aşteptăm întâlnirea de 10 ani. Foto: Marian Murgu.

Absolvenţi, aşteptăm întâlnirea de 10 ani.
Foto: Marian Murgu.

Am dat de primăvară. Foto: Mihai Huşleag

Am dat de primăvară.
Foto: Mihai Huşleag

6 Comments

  • roxana spune:

    imi place prezentarea ….mai ales ca ai reţinut asa de bine amanuntele zilnice ale acelei saptamani 🙂

    poate intalnirea de 10 ani va fi una mai apropiată, ca deh…nici scoala nu a tinut 4 ani…

  • cipris spune:

    Păi chiar că ar trebui să fie întâlnirea mai repede de zece ani, mai ales că am rămas restanţi cu banchetul de final pe care nu l-am ţinut. 🙂

  • teo ciontu spune:

    Doamne ce bine a fost! Ai relatat asa de frumos incat am retrait clipa de clipa tot ce am facut acolo. Ma bucur tare mult de experienta de atunci si de gasca minunata pe care am intalnit-o.
    Trebuie sa ne reintalnim cat mai repede.

    Va doresc la toti un an minunat.

    teo

  • Mihai spune:

    Ai povestit foarte frumos. Mi-am reamintit o parte din intamplarile din acea saptamana.

    Mihai.

  • Costi spune:

    Imi este dor de acele zile. Chiar frumos. Salutare la toata lumea, poate ne mai intalnim, cat despre povestire,
    nu am cuvinte.Felicitari Cipri.
    Un an cat mai bun pentru toti.

    Costi

  • Marian spune:

    Foarte faina relatarea! Si pe langa altele, se pare ca ai si ceva talent la scris, felicitari!
    A fost o saptamana frumoasa, insa citind insemnarile tale mi-am dat seama ca sunt si cateva lucruri pe care le-am cam uitat.
    Sper sa avem cum sa ne mai intalnim cumva!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *