Alba Iulia City Race 2017

După o pauză de doi ani, concursul de alergare Alba Iulia City Race a revenit la noi în urbe. Am salutat cu bucurie revenirea evenimentului precum și organizarea exemplară cu care mă obișnuisem deja de la edițiile anterioare. Dacă la capitolul ăsta nu s-a schimbat nimic, în schimb publicul alergător s-a schimbat într-un ritm galopant dacă îmi e permis să încerc o glumiță (chestie care nu prea mi se întâmplă). Nu prea m-am mai ostenit să merg pe la concursuri în ultima vreme așa că am scăpat din vedere noile trenduri.

La start constat o adevărată expoziție de fashion sportiv. În ignoranța mea rămăsesem la ideea că pentru alergare nu îți trebuie decât o pereche de pantofi sport iar restul elementelor vestimentare sunt opționale: o bluză dacă e rece sau o pereche de chiloți sau pantaloni scurți în caz că alergi prin zone unde te intersectezi cu alți oameni. Însă spre uimirea mea am trecut în revistă următoarele:
– bandane mari, bandane mici, bandane stretch, șepci simple sau din alea cu falduri laterale (unii probabil erau în drum spre Sahara dar s-au abătut pe la Alba să alerge un pic în prealabil)
– tricouri de plasă (ca la pictorielele alea din Playboy), tricouri cu buzunare integrate, hibrid de tricou cu rucsac integrat, tricouri cu mâneci scurte, tricouri cu mâneci lungi și cireașa de pe tortul de carbohidrați: mâneci lungi cărora le lipsea tricoul aferent.
– fuste scurte și fuste midi (la femei mai ales)
– jambiere mini, jambiere medii și chiar și lungi, ca niște craci de pantaloni (echivalentul mânecilor făr’ de tricou menționate mai sus). M-am uitat dacă nu cumva se poartă și craci din ăia cu portjartiere însă nu am văzut la nimeni (deocamdată)
– un fel de mini-parazăpezi pe care le-am văzut tot la tipul cu șapca de Sahara. Probabil era nehotărât dacă să se îndrepte spre Sahara sau Himalaya după concurs astfel că s-a echipat preventiv pentru ambele.

Tehnologia nu s-a lăsat mai prejos și-a intrat și ea în drepturi:
– smartwatch-uri cu GPS și pulsometru, manometru, helcometru
– smartphone-uri felurite care transmit live miilor de fani care abea așteaptă să dea like-uri
– căști cu blueetoth care îți oferă fondul sonor adecvat alergării
– aplicații mobile felurite care îți măsoară toate cele, îți fac grafice, îți transmit direct în căști ce ritm să menții, cum să respiri, cum să pășești (câte un picior odată, nu ambele simultan, etc.. chestii esențiale)

Îmi dau seama că am venit total nepregătit, doar în adidași, pantaloni și tricou așa că mă duc spre un stand și îmi cumpăr și eu o pereche de jambiere ca să fiu în rând cu lumea. Eee.. altă viață. Simt că o să fac performanță azi.

Startul se dă cu o lovitura de tun asurzitoare. Urmează o ploaie de blitzuri ale smartphone-urilor, hoarde de selfie-uri asaltează serverele Facebook și aversa de like-uri începe. Începe totodată și partea mai nașpa și anume alergarea.

Alerg în spatele unui concurent mai mic de statură care aduce cu R2-D2 din Start Wars, atât ca stil de alergare dar mai ales ca tehnologii înglobate. Căștile de pe urechi au o mică antenuță dar probabil că nu îi merge bluetooth-ul deoarece sunetul se aude în difuzorul smartphone-ului astfel că îl pot auzi și eu.
„Ai parcurs un kilometru. Bravo campionule! Mai ai doar douăzeci! Ține-o tot așa. Like a winner!” În timp ce îl depășesc îi observ cu coada ochiului fața transfigurată de emoție.
Plin de voluntari pe traseu care fac poze. Începe și prima urcare mai serioasă. Marea majoritate încetinim brusc ritmul. Un voluntar ne încurajează încercând să ne dea un impuls:
„Haide, haide, mai cu viață!”
„Unde ți-e aparatul foto? ” îl întreb văzând că e primul voluntar care nu fotografiază. „Prefă-te că pozezi cu telefonul să vezi ce efect miraculos va avea demersul.”
Curios, voluntarul scoate telefonul și începe să pozeze. Într-adevar efectul asupra unora dintre concurenți este cel scontat. Brusc se măresc ritmuri pe ici pe colo doar ca toate piepturile și buzele țuguiate să se dezumfle imediat ce trec de voluntar și de nenorocitul ăla de aparat care poate i-a imortalizat în ipostaze nașpa.
„Vaai.. iuby, oare m-a pozat așa plină de noroi și cu fața asta?” își întreabă o domnișoară disperată prietenul alergător. Iuby nu are suflu să îi răspundă fiindcă i s-a tăiat gazul de la sprintul ăla pe deal în sus cu pieptul umflat. Mă grăbesc eu să îi răspund în schimb.
„Te-a pozat sigur că da. Dar vorbesc eu cu el să nu pună pozele pe Facebook, că îl cunosc”.
Arareori mi-a fost dat să mă privească cineva cu atâta recunoștiință..

Începe și coborârea. Unpic cam noroi de la ploile recente dar ne descurcăm. Ajung și la sosire și mă salut bucuros cu amicii care au ajuns deja înaintea mea. A ieșit și soare și destupăm o bere.

La masa de revitalizare sunt diverse bunătăți. Observ un concurent care încearcă să aranjeze cât de cât niște alune, portocale și glucoză pe o farfurie de plastic. Încerca săracul să facă și el o poză cu mâncare să pună pe Facebook însă, spre dezamăgirea lui, oricum ar fi aranjat ingredientele tot nu ieșeau prea fotogenice.

Cam asta am constatat de la fața locului. Share masiv dacă v-a plăcut. Orice share îmi va aduce un euro cent în buzunarul centurii de alergare pe care mi-am cumpărat-o și fără de care nu înțeleg cum am putut alerga până acum. Banii vor fi redirecționați spre niște copii nevoiași. E vorba de copiii mei care nu au câștigat destui bani la colindă ca să își ia ultimul iPhone și până atunci trebuie să se descurce cu demodatele alea de Galaxy S6.