București, petrecerea continuă

Cu ocazia nemiloasei canicule care a bântuit patria noastră în ultima vreme, m-am aflat pentru o săptămână într-unul dintre cele mai potrivite locuri pentru a admira din plin acest frumos fenomen: la București. Serviciul m-a mânat pe acele meleaguri de basm ca să particip la un curs respectiv să îmi iau centura neagră și titlul de Jedi-motherfu****-golgheter în sistemul de operare Linux. Cursul și examenul au fost floare la ureche comparativ cu vicisitudinile pe care aveam să le înfrunt în această săptămână. Mai exact două la număr: pe de o parte canicula mai sus menționată iar pe lângă asta, încercarea supremă, a fost traversarea zilnică a străzii dintre apartamentul unde am fost cazat și blocul cu sala de curs.

Și iată-mă în prima zi de curs, ușor șovăielnic și pășind cu emoție ca în prima zi de școală. Ies din bloc la 8 dimineața și afară nu sunt decât 31 de grade. Inspir cu nesaț aerul răcoros iar apoi, plin de entuziasm (plus o mare doză de naivitate) mă angajez în traversarea străzii pe trecerea de pietoni. Un stol de mașini se îndreaptă spre mine din dreapta respectiv o hoarda de alte vehicule vin din stânga, fără nici o intenție de a încetini. Problema nu se pune dacă voi putea evita impactul cu vehiculele ci dacă aș putea să mă rezum la doar un automobil. Am de ales rapid între un taxi galben din stânga și un SUV alb din dreapta. Aș alege taxiul că e mai mică mașina și poate nu doare chiar așa tare impactul. Dar e prea târziu, am gândit prea mult. Taxiul mă evită în ultimul moment aruncându-mi o ploaie de claxoane și înjurături dar SUV-ul se îndreptă în plină viteză spre mine. Nu apuc decât să întind palma în față ca Neo din Matrix în încercarea lui de a opri gloanțele agenților. Surprinzător, în scrâșnet de frâne SUV-ul se oprește la câțiva milimetri de mine. Șoferul e cu ochii cât cepele, cu o mână pe volan și cu cealaltă pe telefonul pe care îl butona de zor înainte de frânare. Citesc în ochii lui o nemărginită uluire. Cred că dacă vedea în parc un diplodoc alergând desculț nu ar fi fost așa de uimit ca la priveliștea unui pieton traversând pe zebră. E atât de siderat încât nici nu bagă de seamă că piți din dreapta lui e întinsă pe tot bordul ăla de 15 metri pătrați ai SUV-ului. Frânarea brutală a luat-o prin surprindere și neavând centura pusă (centură care știm cu toții că e pentru fraieri) a plonjat înspre înainte dar parbrizul i s-a opus un pic. O șarjă de claxoane îi tulbură reveria șoferului încremenit în mijlocul drumului. Dar eu deja sunt la adăpost. Am profitat de momentul de confuzie generală și am zbughit-o pe partea cealaltă a drumului.

Am ajuns în sfârșit în liniștea și răcoarea sălii de curs. Se discută chestii interesante pe acolo însă gândul meu e doar la drumul de întoarcere. Cum naiba o să trec strada înapoi după masă?! O să aștept un moment în care traficul se va mai subția, chiar dacă asta va însemna să stau peste program să aștept momentul acela.

Prima zi se încheie și ceilalți participanți dispar în goană mai mai să rupă ușa. Eu observ traficul amețitor de afară și cer permisiunea organizatorilor să mai rămân un pic deoarece, chipurile, aș mai avea de aprofundat ceva. Organizatorii mă privesc admirativ și îmi spun că pot sta să studiez cât vreau.

Mă pun în fața calculatorului unde citesc și recitesc știrile, mă dau pe Facebook de îl știu deja pe de rost, iar din când în când merg la geam să verific traficul. Nici o schimbare din păcate.. Îmi vine ideea să caut pe Google Maps niscai alternative de traversare a străzii. Observ ceva ca o pasarelă la vreo 4 kilometri de locul unde mă aflu. Uau, dacă pot să trec pe acolo ar fi excelent. Pot fi și 40 de kilometri în loc de 4 că tot mă duc. Ia să merg să mă uit pe fereastra din bucătărie care dă înspre direcția unde ar trebui să fie pasarela aia. Să mă orientez un pic. Din bucătărie îi aud pe portar și pe femeia de serviciu, care sunt singurii care au mai rămas în sediu și care acum fumează în camera serverelor, că e mai răcoare acolo, că afară pe balcon e 44 de grade băi nene și că oricum la servere nu e spațiu public așa că poate oamenii să fumeze în liniște o țigare.

– Foarte muncitor băiatul ăsta de a rămas în sală. Ai văzut bre cum stă și studiază la calculatorul ăla?! De unde o fi de loc?
– A zis ăștia că e de la Alba Iulia.
– Deh.. M-am gândit eu că e ungur..

Privesc pe geamul de la bucătărie și observ în depărtare ceva ce ar putea fi pasarela aia. Însă până acolo par să mai fie intersecții cu treceri de pietoni, nu pare a fi floare la ureche deplasarea până acolo. Dar asta e, nu am ce face, trebuie să plec o dată și o dată.

Iată-mă din nou pe trotuar, privind cu jind spre partea opusă a străzii. Mă simt ca pe malul unui pârâiaș îngust dar peste care a năvălit viitura. Se vede atât de aproape malul celălalt însă șuvoiul de apă cu pietre și bușteni face imposibilă traversarea în siguranță. Asta e.. Mă voi îndrepta spre pasarela aia..

Văd un taxi oprit și în minte îmi încolțește o idee. Mă îndrept plin de speranță spre el.
– Bună seara, aveți liber?
– Liber. Unde vrei să te duc?
– Pe strada Labradorului 16b.
Mă privește ca pe unul căzut din lună. Suntem pe strada aia, exact vizavi de adresa respectivă. Își dă seama că nu sunt de pe acolo și că nu cunosc locurile. Probabil mă trădează și accentul meu unguresc.
– Facem șefu! E 50 de lei că e departe și e trafic.
– Îți ofer 5 lei.
– Aoleu boss! Păi tu știi cât e benzina și cum s-a scumpit toate cele?! Stai, nu pleca! Hai 10 lei să fie bine pentru toată lumea.

Ne învoim la 10 lei și urc în mașină. Mă plimbă în jurul blocurilor câteva minute, timp în care îmi povestește că avem prim ministru nou, dar că nu e bun și că nici ăia de dinainte nu a fost buni, că decât Ceaușescu a fost patriot adevărat, că pe vremea aia știa oamenii de frică și de disciplină și nu fura nimeni, nu ca acum când politicienii e puși decât pe furăciuni. Evită la mustață o femeie cu un cărucior care traversa pe trecerea de pietoni și după încă un minut de mers mă depune pe cealaltă parte a drumului. Achit bucuros cei 10 lei și cobor din mașină ușurat. Sunt viu și nevătămat, pe celălalt mal. Între cele două maluri, viitura continuă.

Mâine dimineață va trebui să o iau de la capăt. Va trebui să ajung pe cealaltă parte a străzii și dacă se poate să fiu la fel de viu ca și la pornire. Așa că ar fi bine să fac un plan încă din seara asta. Hai să vedem ce variante avem:

• păi odată ar fi varianta să iau un taxi. E verificată deja.
• poate nu găsesc taxi, caz în care va trebui să merg totuși până la pasarela aia să văd ce e acolo. E de explorat varianta asta.
• ar mai fi varianta sa trec dimineața foarte devreme, pe la ora 5. Am observat noaptea trecuta ca în intervalul orar 2-5 AM traficul e redus. Exact în intervalul ăla am reușit și eu să adorm un pic fiindcă nu a mai fost gălăgie. Aș putea să mă trezesc și eu mai de dimineață să nu mai lenevesc în pat până la ora 7, iar pe la 5 să traversez. După masa stau la studiu și pe la 2 noaptea trec înapoi. Hai că trebuie încercată varianta.

Grozav cât de multe posibilități îți oferă orașul ăsta. Chiar și un lucru banal ca traversarea străzii poți să îl faci în felurite moduri, care mai de care mai inedite și mai palpitante. E într-adevăr orașul tuturor posibilităților.

Petrecerea continuă..